Violeta visează

Îmi stă bilă la ambele picioare. În lanțuri din zale fierbinți care se-nroșesc sub bătaia fiecărui pas. Mă dor gambele și mi se-nmoaie genunchii. Ambele-mi trosnesc a jale. Bila asta ca plumbul, care mă ține-n loc, nu-i pedeapsă, e dar. Să mai stau un pic pe-o felie de timp. Să o las să fie pătrunsă de viață așa cum se-ntâmplă ea, apoi s-o rumeg. Să controlez mai puțin buzunarele timpului, să fiu mai prezentă în timpul meu și mai vie în el. Bila asta…Timpul. Îl vreau pe piele ca parfum. Pielea e vie. Are memorie. Vreau să memoreze cum știu eu să fiu mai bine vie. Cum e mai bine să fii viu?…

Vuiesc horoscoapele: lună nouă, nunta cosmică.

Adorm brusc și visez lung, apăsător și revelator.

Sunt eu, în momentul ăsta al vieții, totul pare super real, mă văd, mă simt la fel cum m-am simțit zilele ce tocmai au trecut. Aflu că mai am foarte puțin de trăit. Nu e telenovelă, nu m-am uitat la seriale în ultima vreme, nu am citit sau vorbit despre moarte. Nu cred că am mai avut vreun vis care să dureze mai mult decât acesta. Visul e întrerupt de două ori pe parcursul nopții. Copila mică se tot trezește. Cu toate astea, când adorm la loc, visez în continuare același vis.

Mă gândesc la copiii mei și parcă am capacitatea, în vis, să-mi analizez emoțiile. Primul lucru pe care-l fac e să mă tund cum am făcut-o într-a 12-a. Foarte scurt. Să nu se vadă ce se-ntâmplă. Da, mi-am dorit foarte des să nu se vadă ce se-ntâmplă…De data asta simt că fac asta mai mult pentru mine decât pentru ce ar spune lumea.

Apoi, tot în vis, mă întâlnesc cu Ș, cu care nu m-am întâlnit niciodată. Dar, atunci când nu visam, am simțit eu o formă de comunicare energetică… (bine că ești tu paranormală, zise vocea). Îi spun cumva că nu prea mai am timp și că vreau să știu despre el. ,,Sau hai măcar să stăm preț de-o vreme, în tăcere, împreună!’’ În vis apare și prietena mea, vocea critică, cu bagajul în care pune toate motivele să mă supăr pe mine: ,,penibilo, patetico, lasă omu-n pace, tu cu proiecțiile tale. Bravooo, aplauze la viață deschisă!!! Oscar pentru consecvență: repeți aceleași greșeli!’’

,,Taci! Nu-mi pasă. N-am timp!”

Mă gândesc dacă să le spun alor mei și aleg să nu le spun pentru că, în vis, concluzionez eu că ar muri înaintea mea la aflarea veștii. De cât de mult le place să se autovictimizeze. Vor fi niște părinți cărora le moare copilul și din cauza asta vor muri ei  sau cel puțin vor face show din apropierea morții. A lor, nu a mea.

Sunt la București, în sufrageria lui Vlad și a Roxanei, nu știu ce caut și de ce m-a transpus acolo. Vlad îmi spune că se gândea de ce oare m-am tuns așa. Mama Roxanei doarme pe o masă, se trezește și mă vede, mă uit la ea și o salut politicos, așa, trăiască-mi valorile cardinale!

,,O să mor politicoasă și cu frică de penibil, doamnă! Mai am puțin, nu știu cât.’’

Apoi sunt într-o mașină cu care mă plimb către nu-știu-încotro. Știu că plâng și că-mi pare rău că nu am făcut toate lucrurile pe care aș fi vrut să le fac. De teama penibilului. În fața morții se pare că nu mai e loc de penibil. Pentru că știu că voi face absolut tot.

Simt că nu vreau să mă salvez. Că nu mai am nervi de tratamente chinuitoare și prelungite și că timpul ăsta care ar mai fi vreau să-l consum, și o fac, pare-se, fiind altfel decât am fost până-n punctul ăsta al vieții: cu adevărat curajoasă.

Copiii: sentimentul este că rămân în siguranță, că vor fi iubiți iar că eu o să le las moștenire (așa cum tot ziceam) fapte, vorbe scrise, povești și un fel de-a trăi viața. Și apoi, un fel de a trăi moartea.

În vis, când sunt momente de timelapse, îmi fac singură judecata fugii: că nu am stat să respir înainte de fiecare pas, că poate tot ce vreau să fiu sunt deja. Dacă mă uit cu mai multă răbdare. Tot în vis, mi-e frică cel mai puțin de moarte, cel mai frică îmi e că nu știu dacă o să fac bine cu timpul care mi-a mai rămas. Că sper să nu mă mai doară capul ca săptămâna ce tocmai a trecut. Cel mai mult mă bucur că nu mai încape în timp voia de a mă supăra pe mine. Nu mai am timp să mă supăr pe mine pentru nimic din ceea ce fac. Sau nu fac.

E 7 dimineață, copiii dorm, eu sunt trează cu sentimentul ăsta că nimic nu-i degeaba, sunt tot eu, visul nu mai e, mi-e frică de penibil, despre Ș nu știu aproape nimic, dacă o dau în bară o să mă cert cinci ani lumină, când mi-e lumea mai dragă. Alerg după habar nu am ce și am sentimentul că ar fi potrivit să-mi reconsider pașii.

E 7 dimineața, o să fac o omletă, o cafea la ibric și-o să deschid geamul să respir înainte să mai fac un pas. E 7 dimineața și aș vrea acum să mă îmbrățișeze cineva, așa patetică cum mi-s. Miss patetica. O îmbrățișare pe stomacul gol. Ba nu. Pe pielea goală. Pielea e vie și are memorie.

E 7 dimineața, afară se aud niște triluri (thriller tril), recitesc ce am scris și îmi curg niște lacrimi pe fălci.

Mi se întâmplă viața ca un vis iar eu sunt privitor ca la teatru. Sunt vie.

Fotografii de Violeta Ștefan