Storytelling despre divorț – cu Iulian Tănase

Iulian Tănase: tată, iubit, om de presă și de radio, scriitor și îmblânzitor de cuvinte. Anul acesta am participat la un atelier de storytelling, susținut de Iulian.

A fost cu râs, cu plâns, cu emoții, cu întâlniri faine și care rămân așa, cumva, ca tatuate pe suflețoi.

L-am provocat pe Iulian să facem un soi de storytelling despre divorț.

A ieșit asta: adevăr. Dur. Dar adevăr. Să ne fie de bine și de viață-n tihnă.

Violeta Ștefan: Despre ce vorbim când vorbim despre divorț, Iulian? Cum se traduce divorțul în limba iulian-tănesiană?

Iulian Tănase: Cînd vorbim despre divorț, este clar că vorbim despre mai multe lucruri, și mă îndoiesc că aș putea face o listă exhaustivă cu lucrurile despre care vorbim atunci cînd vorbim despre divorț.

Firește că nu mă refer la lucruri de ordin material, acestea sînt cel mai puțin importante, ele nu se află pe lista mea. Cred că vorbim în primul rînd despre destrămarea unui vis, visul de a-ți trăi viața împreună cu persoana cu care te-ai căsătorit. Te-ai căsătorit cu acea persoană tocmai pentru că ai simțit că poți avea o viață și un viitor alături de ea. Pierderea acestei proiecții este dureroasă.

Cînd vorbim despre divorț, vorbim, inevitabil, și despre suferință.

Mai vorbim și despre metamorfozarea sentimentelor în resentimente, a fericirii în nefericire și așa mai departe.

Poate că o să sune aiurea, dar pe mine, în povestea asta cu divorțul, persoana mea și suferința pe care am experimentat-o m-au interesat cel mai puțin. Cel mai mult m-a interesat suferința copiilor mei, pe care am încercat din răsputeri (nu știu cât am reușit) să o minimizez. M-am simțit vinovat față de ei pentru că nu am reușit să le ofer o familie funcțională.

Așadar, cînd vorbim despre divorț, mai vorbim și despre culpă și culpabilizare. Despre vinovăția de a fi ratat nu neapărat în dreptul tău, ci în dreptul altora. Din fericire, eu am avut mereu o relație apropiată cu copiii mei, am vorbit mult cu ei, inclusiv despre divorț, nu le-am ascuns niciodată nimic, i-am tratat ca pe niște egali ai mei, nu ca pe niște bagaje de mînă sau animale de companie.

Cînd vorbim despre divorț, trebuie să vorbim și despre doza de sinceritate pe care o punem în joc în relația cu noi înșine și cu ceilalți, mai ales cu copiii care nu au absolut nici o vină că părinții lor nu se mai înțeleg.

Violeta Ștefan: La atelierul de storytelling pe care l-ai ținut la Timișoara, ne-ai dat exerciții de imaginație. Te provoc și eu să-ți imaginezi că divorțul e un animal sălbatic. Cum arată? Ce mănâncă?

Iulian Tănase: Divorțul este un animal de pradă, cred. Și îți mănâncă, în primul rînd, ficații, dar și mulți nervi, energie, ba îți mănîncă chiar și visurile.

Violeta Ștefan: În Aventurile lui Sacha am dat peste un fragment în care Sascha zice că ești un îmblânzitor. Ai reușit să îmblânzești și animalul ăsta sălbatic?

Iulian Tănase: Da, în bună măsură am reușit. Au trecut aproape patru ani de la divorțul de mama copiilor mei. Sunt împăcat cu mine. Ficatul, nervii, visurile s-au regenerat. N-a fost simplu.

Violeta Ștefan: S-au împrietenit copiii tăi cu acest animal? Dacă da, cum ai ajutat în procesul acesta?

Iulian Tănase: Copiii nu au cum să se împrietenească cu acest animal, nici măcar eu nu m-am împrietenit cu el. Aici nu e vorba despre împrietenire, ci despre acceptare.

Nici măcar tu, ca adult, nu te poți împrieteni cu cineva sau cu ceva care ți-a produs o mare suferință, ceea ce poți face e să ierți, să te ierți, să accepți, să te accepți, să înțelegi, să înveți ceva din această experiență și să mergi mai departe.

Revenind la copii, ei au acceptat situația, au înțeles, cred, că nu e nici o fericire să trăiești într-o casă cu doi părinți care se ceartă, care sunt nefericiți împreună și așa mai departe.

Sunt convins că și-ar fi dorit ca eu și mama lor să nu ne fi despărțit niciodată, orice copil își dorește ca părinții săi să fie împreună, motiv pentru care animalul despre care vorbim nici n-are cum să fie vreodată pet-ul preferat al copiilor.

Violeta Ștefan: Te întâlnești la un șpriț cu starea pe care ai avut-o imediat după separarea de mama copiilor tăi? Ce mai face ea? Ce mai zice? Cum s-a așezat?

Iulian Tănase: Aș putea să mă întâlnesc doar ipotetic, desigur, cu starea asta, și mă pot imagina stând la masă cu această stare, cu care însă e foarte greu de comunicat, așa cum e foarte greu de comunicat, în general, cu persoanele toxice.

Tot ce mi-aș dori, dacă aș întâlni cum zici, la un șpriț cu starea asta, ar fi ca ea să dispară de lângă mine cât mai repede sau eu de lângă ea, lucru care, într-un final, s-a și întâmplat asta.

Violeta Ștefan: Copiii tăi deveniți adulți te cheamă la masa judecății. Cum pledezi, plecând de la speța separării de mama lor? Care îți e pledoaria?

Iulian Tănase: Pledez vinovat, desigur. Nu am nici o problemă cu această eventuală judecată, căci toți copiii își judecă părinții, însă nici foarte mari emoții nu am.

Departe de a fi un părinte perfect, cred că Adora și Sacha își vor aminti dragostea pe care eu am pus-o în relația mea cu ei, așa că sunt destul de liniștit.

Plus că o să depun la dosar și cărțile Experimentul MAMATATA, Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat, Extraordinara călătorie a ariciului Ariston, plus alte cărți pe care le voi fi scris pentru ei pînă la momentul judecății. Sper să iau cu suspendare. 

Violeta Ștefan: ,,Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți’’. Separat. Mai bine decât împreună dar…continuă tu 

Iulian Tănase: Mă tem că nu mai am nimic de adăugat: ,,Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Separat.’’ este suficient.

Photo credit: Alex Gâlmeanu