Simina Guga este sociolog și consilier pentru imigranţi şi refugiaţi.
Ne-am întâlnit cu Simina pentru a discuta despre familiile de refugiați din România și procesul de integrare al acestora, dar și multiplele probleme cu care se confruntă acești oameni.
„Lucrez în domeniu din 2006, adică de 12 ani. Imediat după terminarea facultății am început să lucrez în cercetare pe subiectul românilor plecați în străinătate.
În 2008, mi-am continuat cercetarea cu accent pe imigranți și refugiați. Tot atunci am început să lucrez direct cu străinii care vin în România”.
Revista Margot: Ce se întâmplă cu o familie de refugiați în momentul în care ajunge în România?
Simina: Fie că fug de războaie, de conflicte armate sau de persecuție, oamenii încearcă în diferite moduri să ajungă în teritorii sigure, unde să poată rămâne pe perioade nedefinite de timp.
Ca să ajungă în țările care le pot oferi protecție, există foarte puține mijloace sigure, iar majoritatea sunt nevoiți să călătorească în condiții periculoase, pe pământ sau pe mare, cu ajutorul unor călăuze sau pe cont propriu.
Refugiații își riscă viața pentru a se salva, însă în fiecare an câteva mii de oameni mor înainte de a ajunge la destinație.
Alții sunt păcăliți de călăuze care, contra unor sume importante de bani, le promit că îi vor duce în țări din Europa de Vest, însă îi abandonează în România sau Bulgaria.
Majoritatea celor care ajung în România sunt identificați în timp ce încearcă să tranziteze țara, ajung să ceară azil, devenind solicitanți de azil. În această perioadă, ei pot fi cazați gratuit în unul dintre cele șase centre de cazare din țară, plasate în apropierea granițelor: în București, Giurgiu, Galați, Rădăuți, Șomcuta Mare (Maramureș) și Timișoara.
Cei care sunt depistați în tranzit sau la frontieră, dar care nu doresc să ceară azil, sunt cel mai adesea luați în custodie publică și duși în centre de detenție, până la momentul la care cer azil sau sunt deportați. Asta s-a întâmplat cu majoritatea celor veniți toamna trecută pe Marea-Neagră și care au refuzat să solicite azil în România, deoarece își doreau să ajungă în Europa de Vest unde se aflau familiile lor extinse.
Principalele state din care provin solicitanții de azil și refugiații din România sunt Siria, Irak, Afghanistan, Iran, Somalia, Camerun etc. În ultimii ani a crescut foarte mult numărul de kurzi care vin din Irak si Siria, iar mulți dintre aceștia nu vorbesc arabă și nu au acte în limba arabă, ceea ce îngreunează atât comunicarea cu ei, cât și accesarea serviciilor publice de care ar trebui să beneficieze. Sistemul instituțional din România nu reușește să se adapteze situației particulare a acestor oameni, care nu dețin documente sau care prezintă documente care nu pot fi oficial traduse și legalizate (ex. kurdă, dari, pashtu etc.).
În anul 2017, Inspectoratul General pentru Imigrări a înregistrat un număr record de cereri de azil – 4.815, de trei ori mai mult decât în anul precedent. Însă doar mai puțin de o treime au obținut protecție internațională (statut de refugiat sau protecție subsidiară). Tendința evidentă este ca marea majoritate să părăsească teritoriul țării și să se ducă spre țări din Europa de Vest. La finalul anului 2017, România avea 3.924 de beneficiari de protecție internațională cu documente valabile, însă realitatea de pe teren arată că mulți dintre aceștia nu se mai află în țară.
Revista Margot: Cât timp durează ca ei să obțină dreptul de ședere?
Simina: Depinde. Pentru unii durează 2-3 luni, iar pentru alții poate dura ani de zile. Fiecare caz se analizează individual, însă de regulă, cei care vin din țări cu conflicte evidente beneficiază de o procedură mai scurtă.
În ultimii ani, majoritatea cetățenilor sirieni au obținut protecție internațională în România, pe când irakienii si afghanii nu prea, deși aceste două țări sunt încă deosebit de periculoase. Cei din Camerun, Nigeria, Congo, precum și cetățenii multor alte țări africane, au parte întotdeauna de proceduri mai lungi.
Unii solicitanți de azil părăsesc țara în timpul procedurii, încercând să treacă granița spre vest. Acest lucru se întâmplă cu precădere la Timișoara, deoarece centrul se află în imediata apropriere a frontierei cu Serbia și Ungaria. Centrele de cazare sunt cu regim deschis, deci nu există bază legală pentru a restricționa libertatea de mișcare a oamenilor în afara centrului.
Dacă procedura de azil se finalizează cu o respingere, persoana poate accesa căile de atac în instanță, solicitarea accesului la o nouă procedură, etc.
Dacă răspunsul este pozitiv, persoana primește statut de refugiat sau protecție subsidiară. În acest caz, aceasta va beneficia de serviciile publice din România și va avea acces la educație, sănătate, muncă etc. în aceleași condiții ca și cetățenii români.
Documentele naționale le sunt reținute și li se eliberează documente de ședere și documente de călătorie românești. Cei care au statut de refugiat, primesc un document de călătorie care le permite să călătorească și să stea în majoritatea țărilor din UE fără viză, pentru o perioadă de maxim 3 luni.
Aș spune că majoritatea acestora aleg să plece din țară, considerând că în Europa de Vest au mai multe șanse la un trai decent. Unii dintre cei care pleacă se întorc, fie de bună voie, fie sunt trimiși înapoi în baza procedurii Dublin, deoarece România este statul responsabil cu aceștia.
Revista Margot: Ce se întâmplă cu cei care se hotărăsc să rămână aici? Cum reușesc să supraviețuiască cu ajutorul primit de la stat de 540 de lei pe lună?
Simina: Cât timp sunt în procedură de azil trebuie să stea în țară și primesc 10,6 RON pe zi, de persoană, pentru a își putea asigura nevoile de bază, alimentare, sanitare, medicale etc. Această sumă este ușor crescută în cazul copiilor sau a adulților vulnerabili. Restul banilor pentru nevoile unei persoane este suplimentat adesea de către ONG-uri, care încearcă să acopere marile lacune ale sistemului public de asistență ale acestei categorii de persoane.
După obținerea protecției internaționale, aceștia pot solicita să între în programul de integrare, unde beneficiază de diferite facilități, precum cursuri gratuite de limba română, ședințe de consiliere, precum și un ajutor nerambursabil în valoare de 540 RON/lună, care se acordă celor care nu au venituri, pentru o perioadă de maxim 12 luni.
Dar chiar și cu programul de integrare sunt nenumărate probleme. Unii refugiați nu au fost informați la timp sau într-o limbă pe care o înțeleg, în legătură cu drepturile și obligațiile lor, așa că nu au solicitat la timp ajutorul nerambursabil, pierzând definitiv posibilitatea de a obține acești bani. Cei care reușesc să își găsească un loc de muncă nu mai primesc acești bani, chiar dacă mulți dintre cei care lucrează au salarii foarte mici iar acești bani i-ar ajuta să se mențină pe linia de plutire.
De asemenea, multe persoane se plâng de calitatea slabă a cursurilor de limba română, care nu sunt predate de profesori specializați, iar grupele nu sunt împărțite pe nivelele reale de cunoaștere a limbii. Cursurile de limba română se organizează doar în câteva orașe din țară. De exemplu, în București este o singură școală unde se țin aceste cursuri și doar în timpul săptămânii, iar oamenii care locuiesc în alte cartiere trebuie să străbată zilnic distanțe lungi pentru a ajunge acolo. Dacă cumva au copii sau lucrează, participarea la aceste cursuri este imposibilă.
Revista Margot: Ce se întâmplă cu copiii care primesc statut de refugiat aici? Cum sunt ei integrați?
Simina: Cu copiii sunt mai multe probleme. Fiind dependenți de părinți, aceștia sunt cei mai afectați de situațiile în care părinții sunt nevoiți să se tot mute dintr-o țară în alta și nu pot învăța o limbă așa cum trebuie sau nu își pot crea relații stabile cu alți copii.
Probleme sunt și cu cei care rămân și care au nevoie de asistență psihologică pentru a depăși traumele refugiului și pentru a putea face față situațiilor conflictuale din familie. Statul nu oferă servicii specializate pentru acești copii, iar ONG-urile, cu rare excepții, nu au servicii adaptate acestora.
În ceea ce privește accesul la o formă de învățământ, sunt mai multe probleme. Mulți copii au pierdut ani de studii din cauza situației problematice din țările de origine, unde fie școlile erau închise, fie era prea periculos pentru ei să mai meargă la școală.
Chiar și în situația în care au fost la școală câțiva ani, majoritatea nu au documente pentru a putea dovedi acest lucru. Așa că sunt înscriși la cursurile de limba română din programul de integrare și la școli publice ca elevi audienți, până la momentul la care se familiarizează cu sistemul din România și li se poate face o evaluare a cunoștințelor. Ulterior acestei evaluări, sunt înscriși într-o clasă corespunzătoare nivelului la care se află.
Chiar și în acest proces, copii întâmpină multe probleme, atât cu birocrația, cât și cu lipsa de atenție din partea profesorilor, cu discriminarea din partea unor colegi și a unor cadre didactice etc. Mulți copii ajung să fie retrași din școală, pentru că părinții decid să părăsească țara și adesea se reîntorc la școală după luni sau ani, când trebuie să reia tot procesul de la început.
Cu copiii mici este mai simplu, pentru că se adaptează și învață limba mai repede. Pentru cei mai mari sunt mult mai multe probleme.
Click pe numărul 2 pentru continuarea articolului
Revista Margot: Există diferențe de integrare între femei și bărbați?
Simina: De cele mai multe ori chiar asta vezi, că bărbații și copiii învață și vorbesc limba română, iar femeile nu vorbesc mai deloc.
Am întâlnit toate situațiile posibile, mentalitatea acestor familii s-a schimbat foarte mult de când au venit în România. Într-adevăr în unele din țările lor de origine, de multe ori, deși nu este o regulă, femeile stăteau acasă pentru că familia lor avea foarte mulți copii și ele erau ocupate cu treburile casnice.
Am văzut foarte multe cazuri, în care femeile sunt mai retrase, speriate, sunt refractare la ideea de a se angaja și nu își pot imagina ideea de a ieși în lume, nu știu de unde să înceapă și nu știu ce ar putea face. Am văzut și cazuri în care bărbații își roagă soțiile să lucreze, dar și cazuri în care aceștia nu doresc ca ele să lucreze.
Mai există și problema siguranței femeilor la locurile de muncă, au existat și cazuri de violență în care colegi de muncă au agresat colege pentru că sunt musulmane; greutățile financiare însă îi împing atât pe bărbați, cât și pe femei să se angajeze.
Dacă în familie există copii mici, ei trebuie înscriși la grădinița cu program prelungit, care costă 350 de lei/lună, ori dacă ai mai mulți copii vei plăti exact salariul unuia dintre părinți și nu prea rentează astfel să muncești doar ca să plătești grădinița. Unele femei decid astfel să stea acasă, timpul trece, și multe dintre ele nu mai pot fi integrate în câmpul muncii, e și o chestiune de obișnuință, de la caz la caz sunt tot felul de situații.
Revista Margot: Ai întâlnit minori care au ajuns aici singuri?
Simina: Mulți. De exemplu, în anul 2017, 270 de minori neînsoțiți au depus cerere de azil în România. Majoritatea acestora însă, nu rămân prea mult în România ci reușesc să plece în alte țări din vest, unde probabil că beneficiază de condiții de recepție mai bune.
Dacă ei au peste 16 ani pot fi cazați în centre administrate de DGASPC sau pot opta să fie cazați în Centrul de Cazare și Proceduri pentru Solicitanții de Azil.
Dacă au sub 16 ani, ar trebui luați de DGASPC în centrele lor, însă uneori această procedură durează luni de zile. Am întâlnit cazul unui copil care a stat 8 luni în centrul de cazare, deși avea doar 12 ani. Acest copil ar fi trebuit în mod normal preluat de Protecția Copilului în regim de urgență.
Chiar și în aceste situații, ei ar avea nevoie de activități de acomodare culturală, de sprijin la teme și de multe alte lucruri, de care nu prea beneficiază în centrele administrate de DGASPC.
Revista Margot: Cum ajung singuri în România?
Simina: Depinde de la caz la caz, unii dintre ei pleacă singuri, știind că odată ajunși în Europa vor avea mult mai multe șanse să obțină protecție internațională.
Autoritățile de la nivel european, le pot oferi protecție sau pot decide ca ei să rămână în țara unde au fost înregistrați până împlinesc 18 ani și să îi trimită înapoi. Norvegia procedează în acest mod. Sunt foarte mulți minori afgani care ajung neînsoțiți în Norvegia, ei sunt ținuți acolo până la 18 ani, li se fac toate formalitățile și de ziua lor sunt trimiși înapoi. Este sinistru si nimeni nu poate estima consecințele pe care aceste practici le au asupra acestor copii și tineri.
România nu are o legislație foarte clară în privința acestui subiect, mulți dintre copii refugiați ajunși în țară au dispărut. Cât timp ei sunt în centrul de cazare sau în centrul de plasament pot pleca, ca oricine altcineva. Tutorii lor legali au adesea prea mulți astfel de copii în grijă și nu se ocupă cu atenție de fiecare dintre ei.
Este stipulat foarte clar în lege că în cazul minorilor neînsoțiți statul face demersuri pentru a le identifica familiile, însă nu prea am auzit de astfel de demersuri care să se fi concretizat.
Se încearcă identificarea familiei, dacă ceilalți membri ai familiei se află în Europa. Au existat cazuri în care membrii unei familiei se pierduseră unii de alții, sau se separaseră, ori din greșeală, ori intenționat. Există și strategia ca ei să se despartă pentru a merge în țări diferite, cine primește protecție din partea statului în care a ajuns le face chemare și celorlalți.
Copiii refugiați, mai ales atunci când rămân singuri, sunt nevoiți din păcate să devină adulți peste noapte.
Revista Margot: Cât de tare îi afectează depresia pe oameni, din cauza evenimentelor prin care au trecut?
Simina: Foarte tare. Eu cred că mulți dintre ei sunt grav afectați și nu mai au repere clare.
Observi că nu mai pot avea grijă cum trebuie de copii, sunt depresivi sau unii dintre ei chiar devin violenți. Incidența cazurilor de violență în familie este destul de mare. Uneori acești oameni sunt și foarte frustrați pentru că au ajuns în România și nu în alt stat din Europa de vest, unde au mai multe șanse să fie integrați în societate.
în România se pune prea puțin accent pe sănătatea mentală a persoanelor, iar solicitanții de azil și refugiații nu prea au acces la servicii publice, din cauză că acestea lipsesc sau nu se pot adapta situației lor particulare. Există câteva ONG-uri care oferă consiliere psihologică și servicii auxiliare, însă nu pot acoperi nevoile reale ale acestor persoane.
Revista Margot: Cum sunt priviți de societatea românească?
Simina: E greu de spus, românii, raportat la străini, indiferent că sunt refugiați sau imigranți, sunt relativ neutri, din cauză că nu dețin informații, nu au cunoscut străini și nu și-au format nici o părere.
Dar asta nu este neapărat bine. Atunci când au venit mai mulți refugiați în România decât fuseseră până atunci, oamenii au reacționat în funcție de ceea ce se vocifera în media. Iar media de la noi preia tendințele de discurs din Europa de Vest.
În momentul în care a început valul de atacuri teroriste în Europa au început să fie și la noi reacții dure din partea populației, atât verbale cât și fizice.
Acestea reacții au fost alimentate de niște jurnaliști foarte prost informați, care au inflamat spiritele și care au crescut ostilitatea populației față de aceste persoane.
Vă pot da drept exemplu un caz în care mai multe fete au fost bătute pe Calea Moșilor din cauză că aveau capul acoperit cu hijab.
Cum sunt ei primiți în realitate? Integrarea lor în societate este dificilă, deoarece durează mult până să învețe limba română și până să își poată găsi un loc de muncă decent. Mulți nu dețin acte ceea ce face imposibilă continuarea studiilor sau angajarea pe un loc de muncă calificat, deoarece sistemul legislativ din România nu este adaptat acestor situații.
Chiar și atunci când își găsesc de muncă, salariile sunt mult prea mici pentru a le acoperi cheltuielile. Accesul la servicii sociale este și el îngreunat din cauza lipsei actelor de stare civilă. Accesul la o locuință este dificil deoarece mulți proprietari îți închid telefonul când aud că ești din Afghanistan, sau îți cer mult mai mulți bani. Bariere sunt peste tot, iar pentru refugiați este dificil să poată depăși toate aceste situații și să trăiască aici.
Revista Margot: Cât de mult te implici emoțional în cazurile la care lucrezi? Cum reușești să te detașezi?
Simina: În timp te obișnuiești. Însă este o muncă dificilă din punct de vedere emoțional. Am încercat să învăț să nu duc munca cu mine acasă și în mare parte pot spune că am reușit. Dar există și excepții și situații în care mă leg de un caz și merg cu el până în pânzele albe. Pentru că mi se pare inacceptabil când nu se poate face nimic și când toată lumea ridică din umeri, iar la mijloc este viața unor oameni.
Funcționarii de la ghișee sunt oameni cărora adesea le lipsește curajul și inițiativa. Preferă să îi trimită pe oameni acasă, decât să încerce să găsească soluții pentru a îi ajuta. Iau ca roboții o listă cu acte și bifează acolo, fără să înțeleagă că o persoană care vine dintr-o zonă de război nu are și nu poate avea tot ce scrie pe lista lor, dar cu toate astea are dreptul de a accesa serviciile publice. Așa că atunci când rezolvi cazuri mai complicate te bucuri pentru că ai reușit să învingi un sistem stupid, deși nu așa ar trebui să stea lucrurile.
Revista Margot: Ce ar trebui schimbat pentru ca lucrurile să nu mai funcționeze atât de anevoios?
Simina: În primul rând instituțional procedurile ar trebui să fie mai flexibile astfel încât să se înțeleagă situațiile particulare ale acestor oameni, iar din punct de vedere personal ar trebui făcută o educație referitoare la diversitate, atât în școli, dar și prin alte moduri care ar avea impact asupra populației în general.
Ar trebui să fie în interesul statelor ca acești oameni să fie integrați. Ca funcționar public, dacă vezi că acești oameni au nevoi pe care nu știi cum le poți satisface, fii activ, dă un telefon, cere un extras de lege, încearcă să îi ajuți, nu îi trimite acasă. Dar în general, oamenii sunt foarte comozi, nu ies din zona lor de confort și nu se gândesc la ceilalți.
Școlile nu vor să-i înscrie pe copii refugiați pentru că le scade nivelul clasei, sau pentru că sunt pur și simplu xenofobi. De obicei nu spun direct, dar tergiversează, redirecționează și dau tot felul de justificări stupide. Noi nu avem timp să bătem la toate ușile așa că atunci când găsim o școală care îi acceptă pe copiii refugiați, îi ducem pe toți acolo, contribuim într-un fel noi înșine la această marginalizare, dar dacă n-ai resurse și susținere, faci ce poți.
Am avut ani precum în 2012-2013 când asistam 500 de oameni pe an, unii veneau la mine cu chestii minore, cu alții eram luni de zile în contact permanent. Lucrez mereu cu mai mulți în același timp. Cei care lucrează în domeniu sunt prea aglomerați și nu reușesc să îi asiste pe toți așa cum trebuie. Tot timpul apar noi probleme și uneori nu mai faci față.
Ce ar trebui schimbat? Să fim mai înțelegători față de situația dramatică a unor oameni care au fost nevoiți să lase totul în urmă și să fugă pentru a se salva. Ar trebui să fim mai educați. Ar trebui să avem mai mult curaj, inițiativă și empatie. Sunt multe la care trebuie să lucrăm.