Simina Guga (Salvați Copiii) – Ce trebuie să știi despre familiile de refugiați din România

Revista Margot: Există diferențe de integrare între femei și bărbați?

Simina: De cele mai multe ori chiar asta vezi, că bărbații și copiii învață și vorbesc limba română, iar femeile nu vorbesc mai deloc.

Am întâlnit toate situațiile posibile, mentalitatea acestor familii s-a schimbat foarte mult de când au venit în România. Într-adevăr în unele din țările lor de origine, de multe ori, deși nu este o regulă, femeile stăteau acasă pentru că familia lor avea foarte mulți copii și ele erau ocupate cu treburile casnice.

Am văzut foarte multe cazuri, în care femeile sunt mai retrase, speriate, sunt refractare la ideea de a se angaja și nu își pot imagina ideea de a ieși în lume, nu știu de unde să înceapă și nu știu ce ar putea face. Am văzut și cazuri în care bărbații își roagă soțiile să lucreze, dar și cazuri în care aceștia nu doresc ca ele să lucreze.

Mai există și problema siguranței femeilor la locurile de muncă, au existat și cazuri de violență în care colegi de muncă au agresat colege pentru că sunt musulmane; greutățile financiare însă îi împing atât pe bărbați, cât și pe femei să se angajeze.

Dacă în familie există copii mici, ei trebuie înscriși la grădinița cu program prelungit, care costă 350 de lei/lună, ori dacă ai mai mulți copii vei plăti exact salariul unuia dintre părinți și nu prea rentează astfel să muncești doar ca să plătești grădinița. Unele femei decid astfel să stea acasă, timpul trece, și multe dintre ele nu mai pot fi integrate în câmpul muncii, e și o chestiune de obișnuință, de la caz la caz sunt tot felul de situații.

Revista Margot: Ai întâlnit minori care au ajuns aici singuri?

Simina: Mulți. De exemplu, în anul 2017, 270 de minori neînsoțiți au depus cerere de azil în România. Majoritatea acestora însă, nu rămân prea mult în România ci reușesc să plece în alte țări din vest, unde probabil că beneficiază de condiții de recepție mai bune.

Dacă ei au peste 16 ani pot fi cazați în centre administrate de DGASPC sau pot opta să fie cazați în Centrul de Cazare și Proceduri pentru Solicitanții de Azil.

Dacă au sub 16 ani, ar trebui luați de DGASPC în centrele lor, însă uneori această procedură durează luni de zile. Am întâlnit cazul unui copil care a stat 8 luni în centrul de cazare, deși avea doar 12 ani. Acest copil ar fi trebuit în mod normal preluat de Protecția Copilului în regim de urgență.

Chiar și în aceste situații, ei ar avea nevoie de activități de acomodare culturală, de sprijin la teme și de multe alte lucruri, de care nu prea beneficiază în centrele administrate de DGASPC.

Revista Margot: Cum ajung singuri în România?

Simina: Depinde de la caz la caz, unii dintre ei pleacă singuri, știind că odată ajunși în Europa vor avea mult mai multe șanse să obțină protecție internațională.

Autoritățile de la nivel european, le pot oferi protecție sau pot decide ca ei să rămână în țara unde au fost înregistrați până împlinesc 18 ani și să îi trimită înapoi. Norvegia procedează în acest mod. Sunt foarte mulți minori afgani care ajung neînsoțiți în Norvegia, ei sunt ținuți acolo până la 18 ani, li se fac toate formalitățile și de ziua lor sunt trimiși înapoi. Este sinistru si nimeni nu poate estima consecințele pe care aceste practici le au asupra acestor copii și tineri.

România nu are o legislație foarte clară în privința acestui subiect, mulți dintre copii refugiați ajunși în țară au dispărut. Cât timp ei sunt în centrul de cazare sau în centrul de plasament pot pleca, ca oricine altcineva. Tutorii lor legali au adesea prea mulți astfel de copii în grijă și nu se ocupă cu atenție de fiecare dintre ei.

Este stipulat foarte clar în lege că în cazul minorilor neînsoțiți statul face demersuri pentru a le identifica familiile, însă nu prea am auzit de astfel de demersuri care să se fi concretizat.

Se încearcă identificarea familiei, dacă ceilalți membri ai familiei se află în Europa. Au existat cazuri în care membrii unei familiei se pierduseră unii de alții, sau se separaseră, ori din greșeală, ori intenționat. Există și strategia ca ei să se despartă pentru a merge în țări diferite, cine primește protecție din partea statului în care a ajuns le face chemare și celorlalți.

Copiii refugiați, mai ales atunci când rămân singuri, sunt nevoiți din păcate să devină adulți peste noapte.

Revista Margot: Cât de tare îi afectează depresia pe oameni, din cauza evenimentelor prin care au trecut?

Simina: Foarte tare. Eu cred că mulți dintre ei sunt grav afectați și nu mai au repere clare.

Observi că nu mai pot avea grijă cum trebuie de copii, sunt depresivi sau unii dintre ei chiar devin violenți. Incidența cazurilor de violență în familie este destul de mare. Uneori acești oameni sunt și foarte frustrați pentru că au ajuns în România și nu în alt stat din Europa de vest, unde au mai multe șanse să fie integrați în societate.

în România se pune prea puțin accent pe sănătatea mentală a persoanelor, iar solicitanții de azil și refugiații nu prea au acces la servicii publice, din cauză că acestea lipsesc sau nu se pot adapta situației lor particulare. Există câteva ONG-uri care oferă consiliere psihologică și servicii auxiliare, însă nu pot acoperi nevoile reale ale acestor persoane.

Revista Margot: Cum sunt priviți de societatea românească?

Simina: E greu de spus, românii, raportat la străini, indiferent că sunt refugiați sau imigranți, sunt relativ neutri, din cauză că nu dețin informații, nu au cunoscut străini și nu și-au format nici o părere.

Dar asta nu este neapărat bine. Atunci când au venit mai mulți refugiați în România decât fuseseră până atunci, oamenii au reacționat în funcție de ceea ce se vocifera în media. Iar media de la noi preia tendințele de discurs din Europa de Vest.

În momentul în care a început valul de atacuri teroriste în Europa au început să fie și la noi reacții dure din partea populației, atât verbale cât și fizice.

Acestea reacții au fost alimentate de niște jurnaliști foarte prost informați, care au inflamat spiritele și care au crescut ostilitatea populației față de aceste persoane.

Vă pot da drept exemplu un caz în care mai multe fete au fost bătute pe Calea Moșilor din cauză că aveau capul acoperit cu hijab.

Cum sunt ei primiți în realitate? Integrarea lor în societate este dificilă, deoarece durează mult până să învețe limba română și până să își poată găsi un loc de muncă decent. Mulți nu dețin acte ceea ce face imposibilă continuarea studiilor sau angajarea pe un loc de muncă calificat, deoarece sistemul legislativ din România nu este adaptat acestor situații.

Chiar și atunci când își găsesc de muncă, salariile sunt mult prea mici pentru a le acoperi cheltuielile. Accesul la servicii sociale este și el îngreunat din cauza lipsei actelor de stare civilă. Accesul la o locuință este dificil deoarece mulți proprietari îți închid telefonul când aud că ești din Afghanistan, sau îți cer mult mai mulți bani. Bariere sunt peste tot, iar pentru refugiați este dificil să poată depăși toate aceste situații și să trăiască aici.

Revista Margot: Cât de mult te implici emoțional în cazurile la care lucrezi? Cum reușești să te detașezi?

Simina: În timp te obișnuiești. Însă este o muncă dificilă din punct de vedere emoțional. Am încercat să învăț să nu duc munca cu mine acasă și în mare parte pot spune că am reușit. Dar există și excepții și situații în care mă leg de un caz și merg cu el până în pânzele albe. Pentru că mi se pare inacceptabil când nu se poate face nimic și când toată lumea ridică din umeri, iar la mijloc este viața unor oameni.

Funcționarii de la ghișee sunt oameni cărora adesea le lipsește curajul și inițiativa. Preferă să îi trimită pe oameni acasă, decât să încerce să găsească soluții pentru a îi ajuta. Iau ca roboții o listă cu acte și bifează acolo, fără să înțeleagă că o persoană care vine dintr-o zonă de război nu are și nu poate avea tot ce scrie pe lista lor, dar cu toate astea are dreptul de a accesa serviciile publice. Așa că atunci când rezolvi cazuri mai complicate te bucuri pentru că ai reușit să învingi un sistem stupid, deși nu așa ar trebui să stea lucrurile.

Revista Margot: Ce ar trebui schimbat pentru ca lucrurile să nu mai funcționeze atât de anevoios?

Simina: În primul rând instituțional procedurile ar trebui să fie mai flexibile astfel încât să se înțeleagă situațiile particulare ale acestor oameni, iar din punct de vedere personal ar trebui făcută o educație referitoare la diversitate, atât în școli, dar și prin alte moduri care ar avea impact asupra populației în general.

Ar trebui să fie în interesul statelor ca acești oameni să fie integrați. Ca funcționar public, dacă vezi că acești oameni au nevoi pe care nu știi cum le poți satisface, fii activ, dă un telefon, cere un extras de lege, încearcă să îi ajuți, nu îi trimite acasă. Dar în general, oamenii sunt foarte comozi, nu ies din zona lor de confort și nu se gândesc la ceilalți.

Școlile nu vor să-i înscrie pe copii refugiați pentru că le scade nivelul clasei, sau pentru că sunt pur și simplu xenofobi. De obicei nu spun direct, dar tergiversează, redirecționează și dau tot felul de justificări stupide. Noi nu avem timp să bătem la toate ușile așa că atunci când găsim o școală care îi acceptă pe copiii refugiați, îi ducem pe toți acolo, contribuim într-un fel noi înșine la această marginalizare, dar dacă n-ai resurse și susținere, faci ce poți.

Am avut ani precum în 2012-2013 când asistam 500 de oameni pe an, unii veneau la mine cu chestii minore, cu alții eram luni de zile în contact permanent. Lucrez mereu cu mai mulți în același timp. Cei care lucrează în domeniu sunt prea aglomerați și nu reușesc să îi asiste pe toți așa cum trebuie. Tot timpul apar noi probleme și uneori nu mai faci față.

Ce ar trebui schimbat? Să fim mai înțelegători față de situația dramatică a unor oameni care au fost nevoiți să lase totul în urmă și să fugă pentru a se salva. Ar trebui să fim mai educați. Ar trebui să avem mai mult curaj, inițiativă și empatie. Sunt multe la care trebuie să lucrăm.