Într-o sâmbătă seara partenerul meu a ieșit în oraș să se vadă cu niște prieteni și eu am rămas cu copilul acasă.
A doua zi ca de obicei l-am întrebat cum a fost, cu cine s-a văzut, cine ce mai zice, așa ca să mă pun la curent cu se mai întâmplă în lume și ca să simt și eu că mă mai conectez cumva la lumea de dincolo de copil.
Printre altele îmi zice că s-a simțit stingher, că nu prea știa ce să vorbească, că îi veneau în minte numai subiecte legate de copil și se abținea să vorbească despre asta pentru a nu îi agasa pe cei din jur. Mi-a mai zis că i se părea foarte ciudat să stea liniștit și să nu facă „nimic cu mâinile”.
Mi-am adus atunci aminte de un moment asemănător care mi-a rămas foarte clar în memorie.
Era cam anul trecut pe vremea asta și beam o bere la o terasă cu niște prietene bune și cu copilul, desigur.
Ele vorbeau de una, de alta, de ce filme au mai văzut, eu cu B. ne uitam stingheri unul la celălat și efectiv nu puteam să ne conectăm la discuție pentru că viața noastră era de mai bine de jumătate de an o avalanșă numită copil mic. Și au fost multe astfel de momente.
De unele îmi aduc aminte la fel de clar, cum ar fi de exemplu când am fost la întâlnirea în care urma să stabilim care va fi tema pe care o vom aborda la protestul de 8 martie. Mie îmi tot venea în cap – „violența obstreticală, violența obstreticală, violența obtreticală” – dar m-am abținut cu gândul că sunt eu prea acaparată de experiența maternității. Le-am zis fetelor timid, spre plecare că poate la anul facem ceva despre violența obstreticală, așa ca să nu rămân cu piatra aceea pe suflet.
Alte dăți chiar îmi ziceam: „ieșim în oraș, dar nu vorbim despre copil”, dar tot îmi scăpa una, alta.
Sau când mă văd cu o prietenă la sala, mă tot gândesc să nu o mai grăbesc la plecare zicând că mă așteaptă copilul acasă, să mă port și eu ca un „om normal”, să nu mai alerg pe străzi.
De fapt, adevărul e că de un an și jumătate nu mai sunt cine am fost, nu mai vreau și nici nu mai pot fi.
Și da, mintea mea este colonizată de gânduri legate de copil și este greu să ai o conversație cu mine în care să mă dezbrac complet de identitatea de mamă, pentru că viața mea este acum în cea mai mare parte legată încă ombilical de viața ei.
Dincolo de presiunea socială de a fi relaxat și detașat, dincolo de frica efectivă de a nu-mi pierde prietenii dacă le umplu capul cu povești despre pampers și erupții dentare, eu sunt acum în primul rând o mamă cu o minte colonizată de copil și m-am împacat cu asta. Pentru că .. toate la timpul lor.
Acum e vremea în care stau acasă cu ea, în care stă tot timpul în brațe, în care fac mâncare de trei ori pe zi și în care toate conversațiile mele duc la ea. Dar va veni din nou vremea în care o parte dintre prieteni vor avea și ei copii și poate își vor aminti de noi, cum va veni și vremea în care să pot povesti iar despre ultimul film văzut și ultima carte citită, despre ultima petrecere la care am fost sau despre cea mai recentă vacanță.
Dar pentru mine ca feministă experiențele acestea spun și altceva, spun că trăim într-o lume în care maternitatea este invizibilizată, neglijată, este chiar agasantă, o lume în care problemele legate de copil sunt văzute ca fiind private, intime, în care rufele se spală în famile, în care părinții sunt de multe ori izolați dacă nu mai țin pasul, dacă nu mai sunt disponibili pentru socializare.
De aceea cred că soluția nu este să nu vorbim despre copii și despre noi că părinți, ci dimpotrivă să o facem ori de câte ori avem ocazia.
Pentru că ceea ce este personal este politic și pentru că avem nevoie de voce pentru a spune că într-o lume care te vrea părinte perfect te simți de multe ori foarte singur și ai nevoie poate mai mult ca niciodată să îți fie valide experiențele și dificultățile prin care treci.