Reforma în învățământ … veșnica ei pomenire

Cei câțiva zeci de miniștri ce s-au perindat, cu sau fără merit, pe scaunul lui Spiru Haret, și-au propus și au clamat în spațiul public necesitatea unei reforme în învățămîntul românesc.

Ce a rămas după ei e o peticeală generalizată, suprapusă peste vechiul sistem, astfel că efectele nu pot fi decât derizorii.

Cele câteva inițiative de reformă au eșuat lamentabil pentru că au fost gândite de sus în jos și nu invers, cum ar fi fost firesc.

Mult reclamata penurie de fonduri, adică alocarea bugetară de fonduri insuficientă n-a fost gestionată adecvat, deși soluțiile de raționalizare a costurilor erau la îndemână.

Nu s-a vrut așa ceva din motive electorale: corpul didactic a fost și este un aparat eficient de strâns voturi în favoare unui partid sau altul.

Politizarea a coborât până la nivel de paznici, așa că orice inițiativă cu prezumate efecte pozitive era contestată și anulată chiar în cazul schimbării formulei guvernamentale. O reformă autentică, în astfel de condiții instabile, nu poate fi pusă în aplicare și de aceea ultimii miniștri nici nu mai amintesc de ea.

sursa foto: Teacherhead

Banii sunt o problemă în sistemul de învățământ, dar mai gravă decât lipsa lor este slaba lor gestionare, soluția alocării per capita, deși funcțională în alte părți, s-a dovedit ineficientă la noi, căci nimic nu funcționează adecvat într-un sistem dezarticulat, sac fără fund pentru banii veniți de la buget.

Tentativele de reducere a costurilor, gen microbuzele școlare sau comasarea școlilor (lucruri valabile la școlile rurale), s-au lovit de o rezistență teribilă din partea sindicatelor și a politicienilor, deopotrivă. Motivele sunt lesne de identificat și funcționează de ani buni, inhibând orice bună intenție.

O reformă a sistemului de învățământ românesc se impune cu stringență, numai că aceasta nu trebuie fabricată în birouri ministeriale sau institute subordonate, căci o astfel de tentativă ar naște și mai mult haos decât cel existent. Ideea reformei cu sens schimbat, adică de jos în sus, reclamă o dezbatere publică, în care orice idee pozitivă trebuie validată de beneficiarii sistemului de învățământ și nu de cei care-l orchestează, cu rezultate tot mai slabe de la un an la altul.

Trebuie scoasă din discuție autosuficiența sistemică, narcisismul didactic, prevalența interesului educatorilor, pentru ca discuția să se axeze pe elev și interesele lui. Dacă nu se procedează așa, șansa de reușită e nulă, căci mimarea efortului reformator nu poate naște decât monștri.

Conf. univ. dr. Gheorghe Lateș a fost până în anul 2016 cadru didactic în cadrul Facultății de Comunicare și Relații Publice al Universității Danubius din Galați.

În anul 2003 a lansat la editura Junimea cartea Gradul zero al receptării eminesciene.

Are o îndelungată carieră pedagogică și a fost coordonator al Salonului Cultural Academic Danubius.