Re-formă și re-formatori?

Fetișizarea e un fapt pe care-l constatăm cu tristețea aferentă unui practicant în sistemul de învățământ românesc, vreme de câteva decenii.

Avem în vedere nu doar învățământul de masă, ci întreg spectrul formelor posibile de instruire și de accea vedem utilă intervenția într-un moment când se anunță noi intenții reformatoare.

Intenționat am apelat la pleonasm, căci regulile lingvistice au devenit libere și chiar libertine.

Constatăm, cu surprindere, că se denumesc prin termenul reformă tot felul de cârpeli aduse sistemului, condamnate la inerție și extrem de rezistente la orice tentativă de înnoire.

Ca să fim tranșanti, sistemul de învățământ public românesc are un singur reformator: Spiru Haret, cel care, cu întreruperi minime, a girat sistemul între 1897 și 1910.

Mai mult chiar, a inițiat la începutul secolului al XX-lea un curent socio-cultural, menit să definească politicile reformatoare.

Potrivit acestuia, orice politică reformatoare se va dovedi eficientă și aplicabilă doar în măsura în care, la realizarea ei practică, vor participa toate categoriile sociale.

Dezideratul haretist este perfect valabil și astăzi, aplicarea lui la sistemul de învățământ actual reclamând o altfel de abordare decât cele câteva tentative eșuate lamentabil.

Apreciem vocația statuară a pseudo-reformatorilor, dar penuria de spațiu din fața ministerului face imposibilă realizarea dorințelor acestora.

Reformă e un cuvânt derivat prin prefixare; dacă îl abordăm corect, vedem că are în vedere forma ce trebuie schimbată cu ceva concordant noilor vremuri.

Sistemul de învățământ, de toate gradele, se bazează pe triada predare – învățare – evaluare.

Ca să le reformezi pe toate trei deodată, este un efort mult prea mare și imposibil de pus în practică, dacă sensul reformei vine doar dinspre vârful piramidei spre bază, acolo unde se află elevul și studentul, eventual masterandul și doctorandul. Noi înșine nu avem pretenția să le abordăm concomitent, ci să le supunem unei analize graduale, astfel încât opiniile, nu părerile, să aibă oarece consistență.

În învățământul de masă predarea, iar în cel universitar prelegerea sunt forme care se perpetuează aproape neschimbate, după formula magister dixit.

Provocarea cea mai incitantă este cea dată de cantitatea de informații pe care școala/ universitatea o transmite beneficiarilor.

Tradiția școlii românești presupune primatul cantității, în defavoarea calității.

E o moștenire a sistemului politic comunist, când concurența cu cel capitalist se baza pe cantitate: câți olimpici, câți promovați etc.

Sub umbrela cantității, viața era mai ușoară, iar educatorul o gestiona cu minimum de efort.

Reforma presupune să schimbi/ să transformi cantitatea în calitate, iar primul pas e răspunsul la întrebarea simplă: la ce folosește informația respectivă, altfel zis, care sunt cele trei, minimum trei aplicații ale acesteia?

Dacă n-ai răspuns la întrebare, înseamnă că informația este inutilă, iar un minim de pragmatism te obligă să renunți.

Mereu ne-am întrebat de ce fizica și chimia, geografia și biologia, matematica și informatica, istoria și literatura trebuie predate separat, iar răspunsul care ne vine la îndemână este prevalența intereselor educatorului în raport cu beneficiarul, adică elevul sau studentul.

Când cantitatea, prevalența acesteia nu va mai constitui baza sistemului, orice discuție despre câte ore pe săptămână stă un copil în școală/ un student în amfiteatru, despre orice alți indici cantitativi, va deveni caducă.

Reforma e posibilă, numai să fie dorită cu adevărat.

Conf. univ. dr. Gheorghe Lateș a fost până în anul 2016 cadru didactic în cadrul Facultății de Comunicare și Relații Publice al Universității Danubius din Galați.

În anul 2003 a lansat la editura Junimea cartea Gradul zero al receptării eminesciene.

Are o îndelungată carieră pedagogică și a fost coordonator al Salonului Cultural Academic Danubius.

School reform, sursa foto: The Daily Blog