Cunosc oameni care stau în căsnicii total disfuncționale, de o toxicitate absolut terifiantă, din motivul acesta: ,,cum mă descurc eu singură cu copiii? Cum o să fac față cheltuielilor?!?’’ Este o realitate cotidiană. Știu că grija siguranței financiare este prezentă în viețile tuturor familiilor dar o să-mi îndrept atenția îndeosebi către persoanele care au rămas cu copii în întreținere.
Cum se descurcă financiar, care sunt cele mai mari provocări și unde găsesc sprijin atunci când nu mai au bani pentru cele necesare copiilor?
Îmi amintesc clar că a existat o teamă teribilă atunci când am ales calea divorțului: nu aveam bani, nu aveam bunuri pe care să le împărțim, nu aveam familia sprijin. Am avut 200 de euro găsiți într-un costum de-al fostului, bani puși deoparte de el și despre care eu nu știam dar pe care i-am găsit și i-am luat. Și acesta a fost startul. Apoi am vândut inelul de logodnă. Am împrumutat bani pentru avocat și pentru chiria pe jumătate de an. Era ceva instinctiv, nu știam cum o să-i pot da înapoi și dacă se vor așeza toate dar se întâmpla să fie așa. Când ne-am așezat la casa noastră, pe perioada divorțului, au fost luni grele, copiii nu au primit pensie alimentară vreme de luni bune cât au durat înfățișările și procedurile așa că: am avut prieteni foarte buni aproape, am cerut ajutor, am vândut cărțile pe care le-am strâns ani în șir și care erau cumva averea mea. Resimt sentimentul pregnant din acea perioadă. Astfel cred ca mă și comportam: ca o victimă. Acum mă uit cumva în urmă și văd că am făcut ce am știut mai bine și privesc cu multă considerație față de Violeta cea de atunci.
Ce a urmat apoi a fost să muncesc. Mult. Cât am putut de mult.
Noaptea, după ce adormeam copiii, mă puneam la calculator, programam conținutul pentru fel de fel de pagini de social media, căutam obsesiv pe google job-uri de acasă și mă gândeam cum să mai fac bani. În scurt timp am început să lucrez și sâmbăta, de cele mai multe ori luam copiii cu mine. Știu foarte clar și resimt sentimentul că nu conta ceea ce făceam atâta vreme cât era demn și ne completa veniturile. La fel se aplică și acum. Din păcate nu fără efecte ale surmenajului și grijilor care rulează uneori pe fundalul vieții mai zgomotos decât orice bormașină.
Când pleci dintr-o căsnicie și rămâi cu doi copii în întreținere, mai ales la început, este absolut copleșitor. Eu, cel puțin, nu am vrut să le spun prea des copiilor: ,,nu avem bani’’. Pentru că duceam eu în spate bagajul acesta traumatic și mă gândeam că e eronat să-l dau fix în felul acesta mai departe. Copilului cel mare îi spuneam, în perioada aceea, că o să ne gândim la soluții, dacă își dorea ceva și era extra-buget. Am apelat și la varianta în care el și-a vândut jucării pe care nu și le mai dorea ca să-și cumpere un joc nou (i-a plăcut maxim pentru că l-am lăsat să stabilească el prețurile, să primească banii).
Am cunoscut și alte mame care s-au despărțit de tatăl copiilor lor, și care mi-au devenit prietene, unele sprijin și am vrut să văd care au fost provocările lor din punct de vedere financiar, atunci când au ales să pună capăt căsniciei.
Am identificat și am recunoscut teamă concretă a zilei de mâine, mai mult ca în altă parte.
Ana mi-a spus: ,, De când am rămas mamă singură, am rămas și cu teama că aș rămâne fără bani și de a nu mai putea asigura cele de trebuință copilului și mie.’’ Totuși, tot Ana mi-a mărturisit că a transformat teama asta în ceva mobilizator: ,,așa am învățat să îmi bugetez cheltuielile, să economisesc și să disting cheltuielile necesare de cele „nice to have”. Cel mai important lucru este că mi-am făcut un cont de urgență, de care nu mă ating. Bani albi pt zile negre.’’
Majoritatea cunoștințelor mele, mame si(n)gure, beneficiază de sprijinul financiar al familiei. Totuși, se pare că ajung să se îndatoreze adesea pentru a face față cheltuielilor neprevăzute legate de siguranța copilului, cheltuieli care nu sunt acoperite de suma fixă pe care legea o stabilește pentru pensie alimentară.
,,Deși am o sumă fixă stabilită pentru pensia alimentară, uneori intervin cheltuieli neprevăzute, mai ales cele care țin de casă. Dacă am de schimbat cauciucurile de iarnă, cade grinda la casă sau am nevoie de cheltuieli majore, cer bani de la prieteni. Eu acopăr tot ce este în plus și de cele mai multe ori intru în datorii, de la o lună la cealaltă’’, mi-a mărturisit Dori.
Iasmina mi-a amintit de bagajul cu care pleacă unele femei din căsnicia lor: rate și datorii făcute încă din căsnicie: ,, Cea mai mare provocare, a fost că a trebuit să mă îndatorez foarte mult, pentru a păstra siguranța și stabilitatea căminului în care locuiam. Adică am rămas cu toate ratele, cheltuielile și o singură sursă de venit: a mea.’’
Am vrut să aflu și despre implicarea financiară a celuilalt părinte și mă doare să menționez faptul că am tot auzit că trebuie să fiu fericită că tatăl copiilor mei virează lunar o anumită sumă pentru pensia alimentară. ,,Alții nu dau doi bani’’, mi s-a spus. Da, tatăl copiilor mei, după aproximativ 4 luni de la intentarea divorțului a început să vireze lunar o sumă de aproximativ 400 de lei pentru fiecare copil. Și, da, ne descurcăm așa. Pentru că sper să se implice mai mult în alt mod decât financiar, pentru că știu cât de mult înseamnă pentru el să dea bani și pentru că am nădejde că are grijă de ei orice ar fi, în cazul în care eu aș păți ceva. Totuși, este o realitate apăsătoare.
,,Tatăl copiilor îmi dă doar pensia alimentară, mult sub cât aș avea dreptul să primesc. De fiecare dată când i-am menționat acest lucru, s-a eschivat și m-a acuzat de lucruri nedemne (cum că eu i-aș mânca banii copilului)”.
Doare, nu e simplu dar e nevoie de echilibru și nădejde. Și multă forță.
Unii părăsesc corabia asumării dinainte de a se naște copilul. Monica mi-a mărturisit: ,,cea mai mare provocare financiară a fost în timpul sarcinii, foarte multe cheltuieli de ordin medical. Familia a fost sprijinul meu în toată această perioadă.’’
Iar eu, eu aș vrea să fac un hocuspocus și să priceapă toți că tata s-a despărțit de mama și mama de tata. Nu ar fi potrivit însă ca mama și tata să se despartă și de copil. Din niciun punct de vedere. Iar sprijinul financiar să fie privit ca ceva firesc, nu ca pe un cadou, favoare sau gest de bunăvoința al celuilalt părinte.
Haideți, se poate! Fiți părinți în continuare. Face toți banii!