Când îţi doreşti cu ardoare un copil şi primeşti şansa de a avea doi nu poţi să te simţi altfel decât binecuvântată. Cel puţin acest sentiment l-am experimentat eu în momentul în care am aflat că port în pântec doi bebeluşi.
Este adevărat, eu am fost pregătită psihologic pentru un astfel de rezultat, urmând un tratament cu potenţial mare de a genera sarcini gemelare. Pe de altă parte, dintotdeauna visam să am mai mult de un copil, poate şi pentru că am fost singură la părinţi şi adesea mi s-a părut trist fără un frate sau o soră.
Am fost întrebată dacă nu m-a speriat ideea de a fi însărcinată cu gemeni şi de a naşte doi copii deodată. Nu, nu m-a speriat, deoarece era exact ceea ce îmi doream şi nici nu mă puteam gândi atunci la dificultăţile inerente de după naşterea copiilor.
Cum am aflat vestea
În toată perioada în care am încercat să rămân însărcinată, natural sau prin tratament, am suferit de „pregnancy test-addiction”.
Foloseam teste de sarcină mai tot timpul, iar în lunile cu tratament începeam testarea cu mult înainte ca rezultatul să fie unul relevant.
Ştiam că acest lucru nu mă ajută cu nimic, însă mi se părea mai uşor de suportat certitudinea unui eşec decât nesiguranţa unei reuşite.
Invariabil obţineam doar teste negative. Cunoscuta liniuţă roz sau albastră, după caz, apărea mereu singură, spre disperarea mea. Şi testele de sânge, făcute la laboratoarele de specialitate, avuseseră, de-a lungul timpului, numai valori sub nivelul celor specifice instalării unei sarcini.
În luna cu tratamentul care mi-a adus mult aşteptata sarcină, m-am înarmat, de asemenea, cu teste, în avanpremiera analizei de sânge pentru confirmarea rezultatului procedurii. Nu am uitat nici acum emoţiile şi starea de tensiune de după primul test făcut foarte devreme acasă. Lângă linia roz de control a testului părea să fie şi o a doua linie, însă era atât de pală încât nu eram sigură dacă o vedeam pentru că exista sau pentru că îmi doream eu să fie acolo.
În ziua următoare, am folosit un alt test. De această dată, a doua linie se vedea o idee mai bine, dar tot la limita dintre „a fi” sau „a nu fi” se situa.
Ţin minte cum o analizam din toate unghiurile, ba la soare, ba la lumina becului, sperând să aflu adevăratul răspuns la întrebarea: „Reuşisem în sfârşit?”.
Peste două zile am mers să dozez beta HCG-ul din sânge (gonadotropina corionică umană sau, cum este numită popular, hormonul sarcinii), deşi eram departe de data indicată de medic. În dimineaţa aceea, am mai bifat un test acasă, cu rezultat la fel de incert, din cauza căruia am plecat cu mari îndoieli la analiza de sânge. Asta apropo de cât de infidele pot fi aceste teste…
Rezultatul beta HCG trebuia să îl văd online în aceeşi zi, după ora 16:00.
În urma mai multor refresh-uri date pe parcursul zilei, a apărut în sfârşit valoarea. Era scrisă cu roşu şi depăşea 130 mUI/mL. Ştiam că orice peste 10 înseamnă sarcină, iar pentru săptămâna a 3-a, în care mă aflam eu, trebuia să fie în jur de 50 mUI/mL. Valoarea de peste 100 mi-a dat primul indiciu că aveam o dublă implantare. Nu puteam fi însă sigură de acest lucru până la ecografia de peste circa două săptămâni. De fapt nu putea fi încă sigură de nimic şi totul părea prea frumos pentru a fi adevărat.
La 4 săptămâni şi 6 zile, sarcina gemelară mi-a fost confirmată la ecograf prin prezenţa în uter a doi saci gestaţionali. Abia atunci am avut curajul să mă bucur şi am fost foarte fericită când am văzut pe ecranul ecografului micuţii embrioni care măsurau sub 1 cm. Două săptămâni mai târziu auzeam şi inimioarele bătând cu putere, semn că sarcina evolua bine.
Image via Unsplash.com/@hsequeraphoto
Ce înseamnă să ai o sarcină gemelară
Se spune că unele femei simt când rămân însărcinate. Altele vorbesc despre simptome când teoretic nu ar avea cum să existe încă semne de graviditate. Cred că depinde de fiecare femeie în parte cum percepe o sarcină incipientă. Personal, am avut un început de sarcină cu puţine simptome. Cel mai adesea, dacă nu ar fi existat confirmarea sarcinii şi unele pierderi de sânge, aş fi jurat că mă simt ca de obicei.
Din experienţa mea, dar şi a altor gravide purtătoare de doi bebeluşi, până la un anumit punct, sarcina gemelară este la fel ca o sarcină obişnuită. Când bebeluşii mai cresc, apar într-adevăr unele dezechilibre ale organismului, din cauza necesarului mare de fier, calciu şi de alţi nutrienţi.
Apoi, în ultimul trimestru, burtica devine incomodă mult mai devreme decât într-o sarcină unică.
În rest, diferenţa este dată, în principal, de riscul crescut de complicaţii, de cel de a pierde sarcina sau de a naşte înainte de termen, când bebeluşii nu sunt pregătiţi pentru viaţa extrauterină.
Din această cauză, pe tot parcursul sarcinii mi-am dozat entuziasmul şi am trăit cu teama că aş putea pierde totul în numai o clipă. Mai ales că sarcina mea debutase cu probleme: sângerări şi spotting-uri care apăreau şi dispăreau, fără vreo justificare ecografică. Din fericire, acest simptom a dispărut de la sine prin luna a treia şi, treptat, m-am mai relaxat. Cu atât mai mult cu cât micuţii creşteau frumos şi erau mereu în grafic. Din precauţie, mergeam la ecograf la fiecare trei în săptămâni şi făceam periodic analize. Pe la 14 săptămâni, am primit vestea că bebeluşii sunt fetiţă şi băieţel, ceea ce era, o dată în plus, un vis împlinit.
În mare, sarcina mea a fost una fără complicaţii sau lucruri care să producă îngrijorări majore. Dar cu decizii şi asumări adesea dificile.
De exemplu, una dintre dileme a fost dacă să fac cerclaj, în condiţiile în care unii medici recomandă această procedură în sarcina gemelară, pentru a preîntâmpina scurtarea sau deschiderea prematură a colului uterin. Conform altor medici, cerclajul nu este soluţia optimă în sarcina multiplă, ci terapia locală cu progesteron, care relaxează musculatura peretelui uterin, prevenind contracţiile şi maturizarea colului, adică naşterea prematură. Eu am optat pentru varianta progesteronului, dar, ca să fac această alegere, m-am documentat temeinic din studii şi publicaţii străine de specialitate. Şi nu a fost singura ocazie când a trebuit să decid în foarte bună cunoştinţă de cauză.
Am născut la 35 de săptămâni şi trei zile, ceea ce pentru constituţia mea minionă a fost mai mult decât decent. Bebeluşii au venit pe lume cam micuţi, din cauza spaţiului insuficient în care s-au dezvoltat, dar s-au adaptat foarte bine la noul mediu de viaţă.
Cred că această reuşită se datorează în mare parte faptului că providenţa şi corpul meu mi-au fost favorabile. Dar cred în acelaşi timp că perseverenţa, buna informare şi curajul meu au jucat, de asemenea, un rol hotărâtor.
Le doresc succes tuturor aspirantelor de gemeni, iar graviduţelor purtătoare de mai mulţi bebeluşi, sarcini cât mai aproape de termen şi copilaşi puternici !