Min(ci)unile copilului! Cum nu trebuie să procedezi

Sunt multe cauze pentru minciunile copilului. În timp ce unele sunt mici și nevinovate, altele pot avea consecințe grave. Când ar trebui să ne îngrijoreze min(ci)unile copilului?

În primul rând, minciuna nu e neapărat un semn rău. Este dovada unei imaginații bogate. De câte ori nu te-ai minunat în fața unei scorneli ingenioase? Și în spatele minciunilor nu sunt întotdeauna intenții necurate.

De ce spune min(ci)uni?

Primele minciuni, pe la 2-3 ani, au scopul de a-i scăpa de ceva ce nu le place sau de a-i ajuta să câștige ceva ce le place.

Dacă fac prostioare, nu are sens să încercați să-l convingeți să-și asume vina la o vârstă atât de fragedă. Va spune că altcineva a greșit.

Explicați-i consecințele faptei, însă nu insistați pe asumare.

Ceva mai mărișori, copiii de 4-5 ani încep poveștile cu prieteni imaginari sau pur și simplu deformează adevărul de dragul poveștii.

Pentru voi sunt minciuni, pentru ei sunt povești sau un mod simpatic de a-și omorî timpul.

La începerea școlii încep și minciunile „nevinovate”. Unele cu rolul de a nu te îngrijora, cum ar fi ascunderea unei note. Sau a faptului că au dificultăți la o materie. Altele au rolul de a-i proteja pe ceilalți. Este un semn bun, de empatizare.

Ar fi foarte ușor să fumegați și să-l pedepsiți. Însă mai folositor ar fi să îl „descoaseți”, să aflați motivația copilului pentru minciuni. Perspectiva lui sigur e diferită de a voastră. A-l înțelege nu doar vă apropie, ci vă și pregătește pentru evitarea altor minciuni.

Până unde merg minciunile?

Dacă obiceiul persistă, în pofida discuțiilor și explicațiilor, întrebați-vă, și tu și tatăl său, nu cumva o face de teama reacției voastre? Analizați-vă reacțiile și încercați să vă dați dai seama dacă nu cumva reacționați disproporționat cu veștile.

De asemenea, pedeapsa pentru minciună nu face decât să-i întărească obiceiul de a evita adevărul, pentru a evita neplăcerile. O dovadă de inteligență, nu-i așa?

sursa foto: Hypeness

Taie minciunile din fașă

– Fiți atenți, ca părinți, la modul în care reacționați când vă spune o minciună de care sunteți conștienți.

Nu țipați, nu îl pedepsiți. Data viitoare poate fi o minciună și mai complexă, de teama reacției voastre.

– Nu puneți întrebări al căror răspuns îl știți deja.

În loc de „ai făcut curat în cameră?”, încercați „cum planifici să faci curat în cameră?”.

Astfel, nu se va simți obligat să dea răspunsul care știe că v-ar fi pe plac. Îi arătați că aveți încredere în el și nu sunteți la vânătoare de greșeli.

– Lăudați-i curajul de a vă spune adevărul.

Asta îl va face să se simtă în siguranță și îi va diminua nevoia de a inventa minciuni.

– Reasigurați-l de dragostea voastră necondiționată.

Spunându-i că îl iubiți numai când e perfect, va căuta perfecțiunea chiar dacă va trebui să mintă pentru asta.

– Aveți grijă la minciunile voastre „nevinovate”.

Copiii observă exemplul părinților. Dacă pentru voi e ok să spuneți ceva lipsit de sinceritate, vor crede că e ok și pentru ei. Totul pornește de la voi.

– Fiți constanți și perseverați.

Treptat, cu înțelegere din partea voastră, copilul va realiza că adevărul este mai bun. Dacă însă problema devine cronică indiferent de aplicarea strategiilor, e timpul să apelați la un specialist.

Minciunile copilului nu sunt un aspect pe care să-l demonizăm, ci o altă etapă naturală fundamentală dezvoltării sale.