Jurnal de mamă si(n)gură: Ritual

,,Hai să vorbim, te rog eu vorbește cu mine! Zi ceva. La ce te gândești? De ce taci? Dar tu n-ai nimic de zis? Întreabă-mă și tu ceva, haaai, povestește-mi!’’

,,Așa e el, nu prea vorbește, ce să-i fac. De unde timp de povestit, de-abia reușim să ne întâlnim prin casă.’’

,,Nu mai comunicăm. Nu mai avem ce să ne zicem.’’

Sună cunoscute toate, nu? Pentru că în jungla asta hiperaglomerată de gânduri, griji, obligații, responsabilități, goană nebună după secunde eficientizate, bife sociale, găselnițe culturale, ore-n trafic și zile care nu ne mai încap, timp și disponibilitate să ne vorbim adevărul zilei rămâne prea puțin.

Ne culcăm tăcerile și nervii în perne pufoase și devine, poate, confort apăsător, acest „nimic-nu-se-întâmplă, totul-e-ok, lasă-că-vorbim-noi, ei, nu s-a întâmplat-nimic, dar-chiar-nu-am-nimic”. Disponibilitatea către ascultarea reală, către urechi ciulite să ne aflăm unul pe celălalt, stă pitită undeva într-o dorință de a repara ceva (deseori, nici nu știm exact ce) ce nu știm sigur dacă mai are suflu sau doar doarme somn profund, dar se trezește singură, nu-i nevoie de alarmă sau intervenție: comunicarea.

Comunicarea asta, acest animăluț rebel, deseori neîmblânzit, ea nu vine și se așează la picioarele relațiilor noastre așa, de la sine putere. Nu întotdeauna. Nu stă și toarce-n toate limbajele între emițător și receptor, ca o pisică bătrână și-nțeleaptă. Ea zburdă, vine, pleacă, se-mpleticește-n timp, spațiu și, adesea, nu-și găsește locul. Și-atunci se bagă prin fel de fel de locuri nemaiumblate și se umple de purici și alți paraziți externi și interni. Da, chiar ea. Comunicarea. N-ați mai auzit oameni care-și pun frumos comunicarea în lesă și-o duc la doctor?

Tudorabilul, fotografiat de Carina Sîrbu

Îmi doresc tare mult ca ai mei copii să știe să spună, să exprime, sa-i intereseze, să dobândească acest exercițiu al comunicării și al dorinței de a afla cum se simte celălalt, mai ales în cuibul în care coexistă. Astfel că noi trei, de ceva vreme bună, fără să ne dăm seama, avem un ritual. Avem puțin timp să petrecem toți trei, doar noi, de obicei, în timpul săptămânii. Dar, înainte de somn, ne cuibărim toți în patul de o persoană al Tudorabilului. (Toți trei. Pat de o persoană. Au, șalele mele!)

Citim îngrămădiți. Când mă ustură ochii de la ziua ce tocmai a trecut zic ,,o poveste cu gura’’. O poveste cu gura, cum spun ai mei, e una inventată de mine, pe loc, poveste care, (shhh, e un truc) cel mai des are ca personaj principal un somn teribil care vrea să revină cât mai repede în lumea lui de baștină și care locuiește într-o mamă de doi copii ce tocmai stă pe 10 centimetri de pat.

Dar, niciodată, nu ratăm cele minimum cinci minute de ,,taclale’’. Îmi spun încă de când se spală pe dinți: ,,Mama, dar stăm un pic și la taclale, da?’’. Taclalele sunt despre cum ne-a fost ziua, ce ne-a plăcut cel mai mult și ce nu ne-a plăcut. Cea mai importantă întrebare devine ce ne-a făcut azi să râdem cu poftă sau ce ne-a bucurat foarte tare și dacă am învățat ceva nou. Și cum ne face să ne simțim tot ce ni s-a întâmplat. (Nu am inventat eu această formă de comunicare înainte de somn, dar am preluat fără să vreau acest grozav exercițiu de intimitate cu copiii mei. Îl găsesc ideal și pentru adulți). Și în alea cinci-zece minute mie mi se pare că noi trei construim imperii. Și mi se umple suflețoiul de recunoștință că ne stă timpul pavăză acestei construcții, puținele alea minute în care, chiar și pișcoțica mică de nici trei ani își cere dreptul la replică și turuie de numa vrute și nevrute:,,acuma io zic, mami!’’.

E un ritual. Al nostru. Nu necesită niciun efort. Nu necesită spațiu generos (deși cred că-i schimb patul lui Tudor în curând. Pentru că ,,au-șalele!’’). Ei adorm în tihnă (deseori și eu în miezul îngrămădelii pe care reușim să o formăm noi trei în patul acela), apoi o mut pe micuță în patul ei, eu mă mut în al meu și dormim așa, știindu-ne mai mult în fiecare zi. Știindu-ne și cunoscând cum ne-a construit ziua ce tocmai s-a dus).

Așa că spun: înainte de somn, recomand minimum 10 minute de taclale cu oamenii voștri mai mari și mai mici. Se servesc cu apă, ceai sau lapte cald. E ca o dulceață pe pita lui Dumnezeu.

Autorul fotografiei principale: Cristina Siminiceanu