Visez să dorm. Să fac nimic. Să iau nimicul și să-l împletesc ca pe un fular lălâi și moale, laolaltă cu tăcere, liniște și izolare. Să nu sune ceasul. Să-mi zâmbească pe stomacul gol coșul în care nu mai sunt fructe, dulapul în care mai e doar o felie de pâine, să nu trebuiască să am grijă de toate, iar eu să nu mă simt vinovată.
Sunt la o cură de detoxifiere de mine însămi. În ultimile luni somnul mi-a fost fragmentat, perna plină de griji, fuga continuă, la muncă am dat mai mult decât am avut, toate s-au făcut covrig la mine în stomac. S-au așezat ca o mâță blândă, mâță care a tors liniștită, pufoasă și cu mustățile-n vânt, până a scos ghiarele. Mâța blândă care m-a zgâriat rău pe dinăuntru.
,,Ce mâncăm mâine? Cum fac să ajung să plătesc factura aia? Să îi iau cu mine? E zăpadă, ninge, plouă! Copilul nu mai are ghete, îi iau ghete. A vomitat, ce mă fac? Cu cine o las? S-a stricat mașina de spălat, am pană la roata din față…Am luat amendă! Nu uita de amendă! Ar fi cazul să mai speli și tu o tură de rufe! Să-l duci la vaccin! Să nu uiți să iei probioticele! Mai ia-le vitamina C! Caută cântece noi pentru grădi. Scrie-scrie-scrie, măcar activitatea aceasta te detensionează.”
Cam așa sună corul din capul meu. Notițe pe care le ascult zilnic, pe inima goală și care nu sunt tocmai ca o dulceață pe pita lui Dumnezeu. O gălăgie de voci care-mi populează fiecare apartament din celulele mele de mamă de doi prunci, de femeie care a ales să fie singură, de educatoare, de Violetă mică și ciuntită pe interior.
Am fost singură de Crăciun. Copiii au petrecut Crăciunul cu tatăl lor, iar pe mine m-a durut liniștea aceea. Era liniște, câtă liniște. Casa arăta însă ca și cum ar fi fost vizită de un uragan. Mă durea respirația, nesomnul, pleoaplele, frigul. Mă doare să mai pot puțin când simt că nu mai pot… Am lăsat liniștea aceea să-mi curgă prin toate celulele de mamă epuizată, de femeie neiubită. Am lăsat durerea aceea să stea la o cafea cu liniștea și le-am rugat să facă pact. Să se asculte și să se iubească: ,,Tu, liniște-n durere, bine ai venit. Mă bucur că ești aici. Suntem singure: nu e mama, nu e tata, nu sunt rude, nu e iubitul care să mă adore. SINGURE. Ca de obicei.”
,,Undeva ai dat prea mult, poate ar fi bine să te oprești.’’ Da, pentru că eu trebuie să pot, nu există să nu mai pot, îmi iau carapacea, o scutur bine, o privesc în ochi și-i spun: Ascultă la mine, să nu cumva să nu mai poți, că nu e cazul pentru asta, pricepi? Ești mamă singură, ai doi copii și tu poți! Ai auzit? Ascultă bine ce zic: POȚI!”
Gândurile mele se transformă-n bici care-mi crestează neputința pe dinăuntru: ,,Ai clacat, nu îți permiți să clachezi, cine ești tu, în situația ta, să ceri chestii, să ai drepturi, să îți permiți să te simți nedreptățită?”
Simt că vocea critică a preluat bagheta dirijorală. Acum mai mult ca oricând. „Salut, dirijorule! Sunt Violeta, am 32 de ani, am doi copii, o sentință de divorț, un job full time, un apartament închiriat și un bagaj uriaș. Du-l la cală. În el sunt ,,produse” pe care (chiar te rog) să mi le confiști. Ia-le tu! Ia tu toate grijile și din cea mai mare fă-ți fular moale și lălâi: grija că nu fac destul. Fă-ți din ea fular. Eu mi-am făcut și l-am înfășurat de prea multe ori în jurul inimii. Mă sufocă.”
Când simt că nu sunt destul, că nu fac destul, că n-o s-o scot la capăt, că am dat mai mult decât am avut, în sufletul meu se pictează din amintiri fețele copiilor mei. Un tablou în formă de inimă, o inimă care îmi amintește că pentru ei doi, pentru copiii mei, sunt mama. Dar, mai presus de orice: sunt OM. Iar în tabloul ăsta, sigur nu sunt singură.