Interviu cu Lia Pfeiffer de la Atelierul de Pufoșenii

Lia Pfeiffer este unul dintre cei mai talentați designeri de jucării din România. Artistă de când se știe, a experimentat de-a lungul timpului cu lemn, piatră sau metal.

A studiat graphic design la Universitatea Tibiscus din Timișoara și a lucrat în acest domeniu încă din timpul facultății. În 2012 însă viața sa a luat o cu totul altă întorsătură când a hotărât să facă freelance web design, de aici și până la a începe să creeze pufoșenii pe cont propriu nu a mai fost decât un pas, totul începea să se lege: creativitatea, nevoia sa de a plămădi lucruri minunate, de a lucra cu diverse materiale și de a se organiza după bunul plac s-au unit într-un proiect numit: Atelierul de pufoșenii.

Dar Lia este mai mult decât un creator de vise, ea dorește ca prin arta sa să aducă o schimbare lumii în care trăiește, chiar și printr-un zâmbet, iar noi credem că reușește să facă asta din plin!

– Revista Margot: Te implici mereu în proiecte precum „Zece negri mititei”, unde ai creat zece personaje ce colecționează fapte bune, crezi că toate acestea au fost cu adevărat înțelese de cei din jur?

  Lia Pfeiffer: Mă implic pentru că îmi doresc tare să schimb un strop mic mic din lumea asta și încă sunt suficient de naivă să cred că pot face asta. 10NM este proiectul meu de suflet. Luat de la cap la coadă, sunat oameni de nădejde întru ajutor și dat drumul rotițelor. Mă așteptam să meargă relativ simplu și sigur… dar s-a dovedit a fi greu de dus în spate. Oamenii vor mereu să facă ceva măreț și s-au complicat. Nu prea au înțeles că, de fapt, lucrurile mărunte adunate contează enorm. Când proiectul a devenit foarte public, iar oamenii au început să îl folosească ca „boost de imagine” l-am pus pe stand-by. Oricum, a fost o experiență foarte faină și eu, una, am învățat enorm. Sunt sigură că și oamenii implicați au rămas cu ceva în urma lui.

Iau mereu câte un proiecțel pro-bono și mă implic în cauzele în care cred. Nu cred că este suficient să donezi 3 lei și să te simți împăcat. Cred că oamenii din jur au mai mult nevoie de timp și de acțiune decât de bani. Cred că trebuie să motivezi comunitatea în care trăiești să deschidă ochii și să încerce să se implice activ.

– Revista Margot: Cu ajutorul jucăriilor tale încerci să-i faci pe cei din jur să renunțe la preconcepții, să-și „cunoască monștri interiori”, să colecționeze fapte bune, cât de deschiși sunt oamenii către asta și în ce măsură ai reușit să-i atingi?

  Lia Pfeiffer: Văd ceea ce fac ca fiind părticica mea de contribuție către o lume mai bună. Știu cum sună… Nu schimb eu lumea cu jucăriile mele și cu poveștile, care deși sumbre în adâncime, sunt terminate în ton pozitiv. Lumea nu e roz, dar nu e nici alb-negru. Lumea este așa cum îți dorești să o vezi. Fiecare experiență poate fi privită din mai multe unghiuri. Predarea pufoșeniei nu e o despărțire, este doar începutul unei călătorii pline de aventuri.

Nu există fundamental bun sau fundamental rău. Iar, de multe ori, întâmplările le filtrăm rapid și oamenilor le punem repede etichete… prea repede. Poate greșim. Un strop de răbdare, un strop de înțelegere poate face mult!

Îmi doresc ca asta să rămână și celui ce primește pufoșenia. Cum nu mă adresez copiilor în general, cred că oamenii mari rezonează și păstreaza esența. Mai ales când obiectelul este special meșterit pentru ei, capătă puteri magice. Uneori este suficient să privești pufoșenia și să descoperi că mai ai un strop de forță pentru încă niște pași mărunți.

– Revista Margot: Mama și bunicul tău te ajută să confecționezi creațiile, ce înseamnă pentru tine să lucrezi alături de cei dragi?

  Lia Pfeiffer: Bunicul nu mai coboară la atelier. Îi mai duc eu de meșterit câte una alta, drept terapie. A fost câțiva ani buni alături de mine. Mama este ajutorul meu de nădejde. Eu nu știu croitorie, eu le fac după desen tehnic, volumetrie și improvizație. Mama este expert contabil, nu croitor, dar știe formule miraculoase de croit mâneci și gulere. Suntem un mix tare interesant. Ne contrazicem, suntem diferite în soluții și gândire, dar asta face ca rezultatul să fie bun tare.

– Revista Margot: Fiecare personaj creat de tine are o poveste. Ce-ți apare in minte mai intâi, personajul sau povestea?

Lia Pfeiffer: Depinde. Cred că vin împreună… poate nu pot exista unul fără altul. Poate povestea fără un personaj fizic ar merge. Poți să îți inchipui unul. Dar un personaj fără poveste este doar o adunătură de cârpe. Nu merge! Doar să te uiți în ochii lui (dacă are) și îți spune singur cine este și de unde vine. Bine… nu le zice cu voce tare… că atunci ar fi o problemă.

– Revista Margot: Ții un registru al adopțiilor? Ți-ar plăcea să-ți vizitezi „copii” adoptați?

   Lia Pfeiffer: Pfuaaa. Mental, da. îi știu pe toți după numele mic. Serios! Sunt undeva la 700 de pufoșenii diferite și, ca o cloșcă grijulie, încă îi țin minte. Și vai! Mai vin la atelier sau îmi trimit poze din concedii exotice de prin Africa, Japonia, Băile Felix sau te miri de pe unde. Mi se umple sufletul și mă bucur când ajung pe mâini bune.

Uneori, când mă sună Moșu să îl ajut la meșteritul cadourilor, mă întristez. Pentru că implică un ritm groaznic și bag câte trei schimburi la atelier. Atunci nu prea mă bucur de pufoșenii. Pleacă repede tare și nu am răgazul să îmi iau rămas bun.

Principala motivație în a crea noi si noi pufoșenii este reacția oamenilor. Meșteresc lucrușoarele cu suflet și cu mare drag, iar când văd că sunt primite la fel… Ce să zic mai zic de momentul când acestea dau de veste după o vreme? Este o senzație incredibilă.