Mara Wagner este redactor-șef la revista Beau Monde Mirese a trustului de presă Burda Media București. În mai anul acesta, ea a debutat la editura Nemira cu romanul În spatele Blocului, o carte despre jocuri ale copilăriei și adolescența din perioada comunistă ce poate trezi emoții multor cititori crescuți în acele vremuri.
Pe lângă cele enumerate, Mara are și un blog: www.meandmymonkeys.ro, blog descris de aceasta într-o notă à la Magritte, ca nefiind unul de parenting.
Dar asta nu e tot! Mara Wagner este mamă a doi copii, cărora încearcă să le dedice cât de mult timp posibil. Poate de aceea a acceptat să acorde un interviu revistei Margot, pentru a vorbi despre provocări de tot soiul cu care se confruntă zi de zi, atât ca femeie de carieră, cât și ca mamă, dar și să ne reamintească depre lucruri cărora tindem să nu le mai acordăm atât de multă importanță, precum creativitatea sau bucuriile vieții de familie.
Bună, Mara! Ești redactor-șef la o revistă de femei, anul acesta ai lansat un roman și ai doi copii, cum reușești sa te organizezi zi de zi?
Destul de greu în timpul anului școlar. Dimineața pregătesc copiii de școală și grădiniță, apoi lucrez pentru job, fac o pauză la prânz pentru a-i hrăni și a schimba două vorbe cu ei, apoi lucrez mai departe până la șase, cât stă mama cu ei. Seara îi duc în parc sau pe la diverse cursuri, după care mai trebuie hrăniți și spălați, pupați și alintați înainte de a-i băga la culcare, pe la ora zece, când cad și eu frântă. Ca să reușesc să funcționez, în timpul anului școlar mă transform într-un roboțel și bineînțeles că orice eveniment neprevăzut îmi dă programul peste cap.
Trebuie să recunosc că am noroc cu mama, care mă ajută cu copiii în timpul săptămânii, altfel n-aș putea lucra de acasă și nici nu am deprins încă arta dedublării. Însă nu pot abuza nici de ea, are aproape 70 de ani, n-o pot încărca cu activități de bonă fulltime. Iar în weekend e soțul meu care mă ajută – gătit, cumpărături, copii, curățenie – ca să mai fur și eu câteva ore pentru scris.
Prin urmare, răspunsul la întrebarea organizării este: „prin metamorfozare temporară în roboțel și cu ajutorul familiei”.
Presupunem că ai o agendă plină, cât timp ți-a luat să-ți scrii romanul și care au fost influențele vieții tale actuale de familie asupra creativității tale?
Nebunia de care povesteam mai sus se întâmplă doar în timpul anului școlar. Pentru că în vacanțe și în special în cea de vară, copiii pleacă la Brașov și atunci am mai mult timp. Pentru mine, pentru citit, pentru scris. Romanul l-am dat gata cam pe trei sferturi într-o vacanță de vară, seara după job și în weekenduri. Apoi, după ce a venit toamna și s-au întors copiii acasă, m-am ambiționat să-l termin și am reușit asta printre picături, până la sfârșitul anului. Bineînțeles că, odată terminat, a mai trebuit prelucrat pe ici, pe colo și a mai durat și asta ceva. Oricum, m-a costat enorm de multă autodisciplină să-l duc până la capăt și încă mă mir de mine că am reușit să scriu o carte cap-coadă.
coperta romanului În spatele Blocului, M. Wagner – sursa: blogul editurii Nemira
Cât despre influențele vieții de familie asupra creativității, ele există în mod cert și uneori sunt și benefice, alteori sunt frustrante. Pe de o parte în însăși viața de familie găsești enorm de mult material de prelucrat în scris, copiii sunt niște persoane mici care văd viața atât de diferit de noi, adulții, că dacă încerci să privești prin ochii lor nu poate fi decât o inepuizabilă sursă de revelații și mirări, o infuzie de imaginație fresh zi de zi – aș putea scrie o carte numai din minunățiile pe care le scot pe gură copiii mei. Și relația cu partenerul, dacă o privești de la început și până în ziua de azi, îi urmărești traiectoria, cu suișuri și coborâșuri, crize și rezolvări, observi că e un mini-roman în desfășurare și acolo. Totul este să ai timp pentru ele, să le prelucrezi și să le prinzi undeva în scris. Și aici intervine frustrarea, pentru că nu e niciodată destul timp.
Și totuși, iată că am reușit să le îmbin, cumva, pe toate, deci am ieșit pe plus.
Care sunt nostalgiile copilăriei comuniste și ce lucruri consideri că le lipsesc copiilor din zilele noastre?
Cred că plictiseala. După amiezele acelea lungi, în special în vacanțele de vară, în care aveai senzația că stăpânești tot timpul lumii. N-aveam tablete, telefoane și internet, la televizor nu era program, jucării erau doar câteva modele, pe care le aveam cu toții acasă și de care eram sătui, cărți la fel, n-aveam cursuri și ateliere, activități și tot ce ține ocupați copiii în ziua de azi. Ai noștri aveau grijă să fim mâncați și îmbrăcați și valea afară, la joacă!
De plictiseală inventam tot felul de jocuri. Ne jucam de-a „aprozarul”, căutam pe maidan buruieni și pietre rotunde ca oule, pe care le legam în snopuri și le vindeam între noi, tocam după-amieze întregi frunze de pătlagină și brusture lovindu-le cu un bolovan pe bordură, până obțineam un fel de spanac pentru păpuși, organizam spectacole gen „Steaua fără nume”, unde fiecare intra pe scenă și performa cu câte ceva, ne jucam de-a Nadia Comăneci la bara de covoare, ne rupeam caietele și rulam cornete, făceam buzdugane din smoală, praștii din sârmă și elastic de chiloți, chiușoare, plăci cu rulmenți – nevoia te învață să fii creativ.
În zilele noastre ne umplem copiii cu tot ce n-am avut noi – gadgeturi, jucării educative, cursuri, activități, ateliere – nu care cumva să piardă timp prețios, în timp ce alți copii acumulează și devin performanți –, uitând uneori că plictiseala, acea dulce plictiseală este esențială pentru suflet și creier, pentru introspecție și visare. Asta cred că le cam lipsește copiilor noștri.
Care sunt lucrurile pe care le-ai învățat de la odraslele tale?
Bunătatea și blândețea, toleranța și bucuria de viață, generozitatea, curajul – este incredibil câte lucruri poți învăța de la copii dacă ești un pic atent la ei. Dacă aș fi știut că copiii te fac un om mai bun, jur că-i făceam mai repede.
Postezi mereu pe blogul tău nemulțumiri legate de sistemul de educație din România, cum suplinești acasă aceste neajunsuri?
Of, da, e mare problemă aici, pentru că schimbarea de toți dorită trebuie făcută pe mai multe planuri deodată și asta este tare greu, nu intru în detalii. Nu știu dacă reușesc să suplinesc cu succes neajunsurile, dar mă străduiesc cum pot. În primul rând încerc să le ofer multe activități sportive, pentru că de teorie nu duc lipsă la școală. Să se zbenguie, să facă mișcare, să-și cunoască corpul, să capete încredere în ei. Apoi încerc să le insuflu plăcerea pentru lectură, alegându-le cărți bune, pe care ei le citesc – sau nu. Oricum, încerc să le fiu un exemplu. Îi mai las să-și aleagă singuri pasiunile și să decidă dacă și la ce activități vor să meargă, să testeze, să cunoască. Și vorbesc cu ei foarte, foarte mult, vorbim despre absolut orice ne trece prin cap, în funcție de vârsta fiecăruia, de la situații zilnice pe care le întâlnesc pe stradă sau la școală, la sexualitate și toleranță, de la pasiunile lor de copii, cum sunt jocurile și vloggingul, la situația politică, relații interumane, școală sau războaie. Totul se discută și se analizează dacă este cazul. Nu știu dacă este o metodă bună, dar atât pot face eu pentru ei în momentul acesta.
Ce modele de educație ai preluat de la părinți și în ce fel le-ai adaptat propriei tale abordări?
Oh, de la părinți n-am preluat cele mai bune modele de educație, pe vremea mea educația se făcea altfel, știm cu toții cum. Și ca orice părinte proaspăt, am fost tentată să aplic și eu la început aceleași modele cu care crescusem. Noroc că între timp accesul la informație a devenit facil și, din câteva clickuri îți dai seama unde greșești, unde au greșit ai tăi, ce poți face mai bine.
Planuri de viitor?
Sincer, la ce văd în jur și în politică, îmi vine să-mi împachetez familia și să emigrez urgent până nu e prea târziu. Dar probabil că, până ne mobilizăm noi, dacă ne mobilizăm, voi mai scrie o carte – este mai comod și, așa cum am reușit s-o duc la capăt pe prima, așa sper să-mi iasă și cu următoarea.
Mulțumim Mara, își urăm să ai parte de cât mai multă inspirație!