Familii de români, în străinătate: Viața cu copii, în Oman

Continuăm seria Mame românce de peste hotare cu prima parte a unui interviu oferit de Corina Sarcinschi, o mamă care în prezent locuiește cu cei doi copii în Oman.

Haideți să aflăm împreună ce trebuie să știm despre sistemul de învățământ omanez.

Revista Margot: Când a survenit mutarea și care au fost circumstanțele?

Corina: Soțul meu lucra deja la o companie în domeniul IT care avea proiecte în Orientul Mijlociu, atunci când i s-a propus relocarea împreună cu întreaga familie.

Călătorise în Oman și Qatar și, când am rămas gravidă cu al doilea copil, primul având 9 luni în acel moment, ne-am dat seama că va fi dificil să mai acceptăm cu ușurință aceste călătorii.

Nu era vorba de o săptămână-două, ci de o lună-două-trei la fiecare călătorie.

Din fericire, relația cu șeful lui era una deschisă și proiectele erau în fază incipientă, așa că propunerea de mutare a venit rapid.

Mie mi s-a părut ocazia perfectă de a petrece timp cu cei mici, întotdeauna mă gândisem că aș vrea să pot sta acasă cu ei în primii 2 ani de viață, dar ar fi fost dificil în România, financiar vorbind.

În plus, mai fusesem plecată în timpul studenției (prin programele prin care pleci la muncă pe timpul verii în SUA) și îmi doream să atașez la CV o experiență de expat, chiar și pentru a vorbi în cunoștință de cauză despre plecări, pentru a verfica care îmi e percepția despre România de la distanță, pentru provocarea de a mă adapta în altă lume la maturitate, precum și ca rezultat al faptului că am fost mereu o ființă curioasă, pusă pe explorat lumea și oamenii.

Ne-am mutat în Oman la finalul lunii noiembrie 2014, cu un copil de 1 ani și 2 luni și unul în burtă, la 33 de săptămâni, cu certificat medical ca să putem zbura și cu doar două bagaje cu haine si jucării. Și cu pisoiul familiei pe care îl adoptasem din România, n-am putut să îl privăm de această experiență în deșert și nici de noi.

Ce a mai contat în alegerea noastră de a ne muta a fost faptul că deja cunoșteam doi români care se relocaseră, din aceeași companie. Soțul meu cunoștea și familiile celorlalți colegi sârbi și estonieni, așa că știam că vom avea o viață socială și niște oameni pe care să ne putem baza.

Ce mai e important de spus este că am plecat știind că este vorba de o mutare temporară, deci nu se poate spune că am emigrat.

Revista Margot: Cum v-ați acomodat și cum s-au integrat cei mici în sistemul educațional din Oman?

Corina: Eu m-am acomodat mai greu decât aș fi crezut.

Nu e ca atunci când călătorești în Vest și întâlnești un mediu similar cu al tău.

Te izbește clima, îmbrăcămintea oamenilor, discrepanțele evidente dintre clasele sociale, în mod diferit față de tot ce văzusem până atunci.

În plus, a trebuit să ne luăm mobilă, să îmi găsesc doctor, să aflu care e treaba cu maternitățile din Oman și alte chestiuni administrative.

Mi-a trebuit vreo lună până să încep să văd părțile bune și să mă bucur de confortul pe care ți-l aduce această țară.

Și exact când mă acomodasem puțin, am născut cu o lună mai devreme față de data estimată, așa că am fost de fapt într-o continuă adaptare.

Cu siguranță contextul personal a lungit procesul meu de adaptare.

Locuim într-un complex de expați, așa că până la urmă am descoperit oameni și un stil de viață care îmi confereau elemente de familiaritate.

Omanul de fapt este un loc foarte bun pentru primii ani ai copiilor, pentru „bebelușeală”, cum îi zic eu.

Copiii mei s-au întâlnit pentru prima dată în viața lor cu un sistem educațional tot în Oman.

Robert a început grădinița la 2 ani și 4 luni, în ianuarie 2016, deci la un an de la mutare. Eu am avut niște obiective clare din partea grădiniței: să fie un loc în care copilul meu să se bucure când merge acolo, să învețe să stea singur, fără mine, în ritmul lui, fără a forța lucrurile prea mult, să învețe cum să se comporte în colectivitate, cum să se raporteze la adulți și la copii, să se joace cum acasă nu se putea juca.

M-au interesat mai puțin activitățile ce țin de programă, cele legate de scris, citit, numărat și orice se predă în cadrul pregătirii școlare.

După ce am vizitat mai multe grădinițe, am găsit una potrivită cerințelor mele.

În urma unei discuții de jumătate de oră cu directoarea grădiniței, care este de naționalitate britanică, dar care stătuse în Orientul Mijlociu vreme de 18 ani, am fost cucerită de aceasta printr-o singură propoziție: „Știu exact cu cine se va împrieteni Robert”.

Și a început să îmi descrie personalitatea a doi dintre băieții înscriși la grădiniță, mi i-a arătat, iar Robert deja se juca cu ei.

Și am înțeles atunci că ea cunoștea fiecare copil. A făcut un fel de pregătire chiar și cu mine, mi-a explicat stările prin care voi trece, mi-a spus că o sa am sentimente de vinovăție pe care o să le depășesc în timp, mi-a sugerat să nu pun presiune pe mine și m-a încurajat că este alegerea potrivită și că Robert este pregătit pentru acest pas.

Mi-a povestit că educatoarele și îngrijitoarele de origine filpineză lucrează cu ea de 10 ani și adoptă abordări care să respecte individualitatea fiecărui copil.

Mi-a enumerat pașii după care ar trebui să ne ghidăm. Trebuia să rețin că nu este indicat să stau cu Robert atunci când îl voi lăsa la grădiniță pentru că el trebuie să se învețe cu plecarea mea și va înțelege că mă voi întoarce după el la finalul programului, mi-a mai spus că în capul lui va avea loc un clic și apoi totul va fi bine.

Mi-a spus și cum să îi vorbesc, cum să îl abordez cu blândețe.

A plâns mult la început, dar, în ultima zi a primei săptămâni, l-am lăsat la grădiniță, fără plânsete. Și de atunci a mers totul bine pentru el, iar eu am fost liniștită.

Edi, fiul meu cel mic, a fost înscris la grădiniță la 1 an și 8 luni. Cu el a fost foarte simplu pentru ca îl avea deja pe fratele lui înscris în aceași loc. Era deja familiarizat cu oamenii și locul datorită lui Robert, așa că a mers șnur, din prima zi.

Dar și pentru el am primit o descriere personalizată despre cum va evolua și cum se va raporta la fratele lui, fiind amândoi în aceeași grădiniță.

Directoarea acestei grădinițe a fost în ton cu personalitatea mea și abordarea ei mi-a întărit convingerea că, dincolo de orice sistem, oamenii sunt cei care fac diferența.

Revista Margot: Poți să faci o descriere a sistemului de învățământ din această țară? Care sunt diferențele dintre acesta și sistemul școlar românesc? (sistem de notare – formalități – organizare – taxe școlare – numărul materiilor – structura – program – pauze discipline – activități opționale).

E mult de povestit despre sistemul de învățământ din Oman pentru că există diferențe mari de la sistemul public la cel privat, chiar și între instituțiile din mediul privat deoarece urmează programe diferite (cele mai des întâlnite fiind programele britanice sau americane).

Experiența mea se reduce la grădiniță. Pot vorbi puțin și despre școli, din auzite, dar nu este experiența mea directă.

Click pe numărul 2 pentru continuarea articolului

Gradinițe – sistemul public

Sistemul public este disponibil doar omanezilor. Este gratuit pentru ei și cei mai mulți aleg grădinițele de stat. Deși există o categorie mare de oameni, mai ales cei care nu locuiesc în capitală care nu își duc deloc copiii la grădiniță pentru că cele mai multe dintre femei nu au un loc de muncă.

În plus, deși impresia despre țările arabe este că sunt toți bogați și își permit orice, Omanul nu este o țară atât de bogată și expații vestici au salarii mai mari decât mulți dintre localnici.

Gradul de analfabetism în Oman este foarte ridicat și mulți trăiesc în sărăcie lucie în afara capitalei.

Este o discrepanță mare între Muscat, capitala, si toate celelalte zone ale țării.

Nu există niciun sprijin financiar pentru copiii omanezilor (nu au alocație), beneficiile sunt că serviciile sociale (sănătate, educație) sunt gratuite.

Omanezii dețin resurse financiare pe care le moștenesc în familie, totodată ei se ajută foarte mult unii pe alții.

Există și omanezi cu o situație financiară foarte bună care aleg să își înscrie copiii în sistemul de învățământ privat.

La grădinița copiilor mei, un singur omanez este înscris, între 30 de copii expați și acesta a ajuns acolo în urma unui context aparte.

Grădinițe – sistemul privat

Când vorbesc despre grădinița copiilor mei, trebuie să menționez că este de fapt vorba despre „nursery” (creșă).

Copiii încep creșa de la 18 luni până la 3 ani și 2 luni, dar în funcție de data nașterii, îi poți ține acolo până la 4 ani.

După creșă, copilul va merge la grădiniță, „kindergarden”. KG1 începe odată cu vârsta de 3 ani și 2 luni, KG 2 la 4-5 ani și apoi echivalentul clasei 0 de la 5 ani.

Creșele și grădinițele sunt instituții diferite, nu găsesti o instituție care să le aibă încorporate pe toate.

În general, grădinița și școala primară sunt împreună în aceeași instituție/clădire, dar creșa este cu totul separată.

Cum Robert este născut la final de august, nu l-ar fi primit la KG1 în septembrie pentru că nu avea atunci 3 ani și 2 luni împliniți. Oricum, am decis să îl țin în „nursery” până când va avea și Edi vârsta de „absolvire”, ca să fie împreună și, recunosc, a fost mai simplu și pentru mine să îi duc pe amândoi în același loc.

În sistemul privat, există grădinițe care urmează curriculum-ul britanic sau cel american, dar cele din prima categorie sunt majoritare pentru că sunt foarte mulți britanici în Oman.

Există o grădiniță Montessori și câteva care practică principiile definitorii ale acestora.

Majoritatea sunt situate în vile și au angajate suficient de multe educatoare și îngrijitoare care să le ofere atenția necesară copiilor.

La grădinița copiilor mei este o educatoare care întreprinde activitățile educative, aceasta vorbește engleza la nivel nativ și 3 îngrijitoare, toate pentru 15 copii. Cam acesta este modelul general.

Totul bine și frumos până la taxe. La Montessori, indiferent că este vorba de grădinița britanică sau cea americană, taxa este de aproximativ 3.000 OMR/an (aprox. 6000 EUR), aceasta fiind cea mai scumpă. Celelalte grădinițe private percep taxe în jur de 1.500-2.500 OMR (4.000-5.000 EUR)/an.

Anul școlar se împarte în trei trimestre și așa se realizează și plata, trimestrial. Programul este de la 7.30-8 până la 12:00-13:00, în funcție de grădiniță. Mâncarea nu este inclusă, trebuie să ai grijă mereu să pui la pachet o gustare de acasă. Masa de prânz, de asemenea, nu este servită în grădiniță.

Uniforma, manuale și alte materiale speciale, se plătesc în plus.

Dacă ai nevoie de transport, asta înseamnă încă 200-300 OMR (400-600 EUR) în plus pe lună, în funcție de zonă. În Oman nu se poate merge pe jos, totul se află la distanțe mari.

În viața de zi cu zi, asta înseamnă că fiecare familie are nevoie de o a doua mașină pentru ca mama să se poată ocupa de copil și transportul acestuia și este cu adevărat dificil dacă aceasta nu are carnet de conducere.

Există companii care acoperă taxele școlare pentru copiii angajaților și de aceea grădinițele solicită aceste taxe exorbitante. Din ceea ce am aflat eu, doar cei care lucrează în domeniul petrolier ar avea aceste beneficii de acoperire a taxelor școlare ale copiilor angajaților.

În cazul familiei noastre, compania la care soțul meu lucrează nu acoperă taxele grădiniței copiilor, avem însă o reducere pentru al doilea copil. Grădinița la care cei doi copii sunt înscriși are totodată printre cele mai mici taxe din capitală (1.500 OMR/an/copil).

Este adevărat că salariile sunt mai mari, dar la fel sunt și chiriile și anumite produse și, având în vedere că, în cele mai multe cazuri, femeile nu muncesc, este vorba de un singur salariu pe familie, care trebuie să susțină toate aceste cheltuieli.

Taxele școlare cresc pe măsură ce copiii înaintează în vârstă. Programul rămâne cam la fel, până pe la ora 14:00, deci și dacă mama ar găsi de lucru, tot trebuie să iei în calcul plata transportului și a unei bone pentru copii.

Când fac calculul, multe femei ajung la concluzia că nu are sens să se obosească să meargă la muncă, pentru că acest lucru nu ajută la nivel de venit total al familiei.

Chiar și în lumea expaților bine plătiți, sunt multe mame care aleg să țină copilul acasă mai mult timp (până la 3-4 ani), din cauza contextului general (ele nu au șanse să găsească de muncă, trebuie ca familia să dețină două mașini, taxe etc.). Deși acest lucru ar putea fi privit ca un avantaj, de fapt poate afecta mult viața socială a întregii familii. Mai ales dacă mama are dorința de a se dezvolta profesional sau a avut până la mutarea în Oman o viață activă.

În urma cercetărilor mele, am descoperit o singură grădiniță unde copiii pot dormi la prânz și pot sta până la ora 17:00. Taxa este enormă (aproape 3.000 OMR/an). În cadrul programului prelungit nu existau însă activități opționale pentru copii care nu dorm la prânz (cum este cazul lui Robert) și nici o activități extra după ora 13:00, cei mici rămânând a fi supravegheați după ora prânzului doar de două îngrijitoare.

Pentru că totul se reduce la bani, oficial se cere lista cu vaccinuri și date personale, dar se trece cu vederea dacă în cele din urmă nu vei duce lista respectivă. Se presupune că toți copiii sunt vaccinați pentru că aici medicul nu necesită permisiunea părintelui pentru vaccinarea celor mici, copilul este vaccinat direct în maternitate, neprezentându-i-se părintelui opțiunea de a nu-și vaccina copilul, presupunându-se din start că cei mici vor fi vaccinați.

Nu există asistente medicale și psihologi în creșe și, unde există (rar), taxa este cu aproximativ 300-500 OMR mai mare pe trimestru. Atunci când alegi insituția în care îți înscrii copilul analizezi bine ce este important pentru tine și ce nu.

Copiii din grădiniță răcesc frecvent, dar ai mei în afară de tuse și muci, nu au avut probleme, probabil aș fi resimțit ca fiind o mare pierdere financiară dacă cei doi s-ar fi îmbolnăvit des. Educatorilor din Oman li se pare firească răceala copiillor încolectivitate și cei răciți sunt primiți la grădiniță. Și eu mă bucur că acest lucru nu este privit ca fiind capătul pământului pentru că până la urmă acest lucru este des întâlnit în orice grup de oameni, să ne pasăm răceli de la unii la alții. Important e să nu fie vorba de boli mai grave și ce-i drept până acum nu am auzit de niciun astfel de caz, nici măcar pojar sau alte boli ale copilăriei.

Îmi place că abordarea în grădinițe este de a învăța prin joacă, că există oportunitatea de joacă liberă și că activitățile nu sunt percepute de copii ca fiind „sarcini” sau „corvoade”. Deși nu am avut o preocupare excesivă pentru ce activități întreprind cei mici, m-am bucurat când copiii mei au început să numere, să enumere zilele săptămânii, lunile anului, amândoi au învățat literele devreme (3 ani), Robert începe să scrie la 4 ani jumate. Cei din sistem știu că odată ajunși la școală, învățătorii se așteaptă ca cei mici să știe deja aceste lucruri. Ceea ce eu apreciez este că în grădinițe copiii nu resimt învățatul ca pe o presiune și joaca ajută mult.

Primesc buline, dar li se explică pentru ce anume și uneori sunt diferențiate pe comportament sau pe o anumită aptitudine (steluță albastră pentru că ți-ai ajutat colegul; „smiley face” pentru că azi ai spus toate zilele săptămânii corect).

În grădinița copiilor mei, nu există conceptul de „time-out”, deși îngrijitoarele, de regulă de origine filipineză, au această abordare în cultura lor de a-i separa pe cei mici în cazul unui conflict. Când un copil lovește un altul, este despărțit de restul grupului și una dintre îngrijitoare stă cu el, în aceeași încăpere. I se explică de ce se întâmplă asta și se comunică părintelui situația pentru a se discuta și acasă cu copilul. Fiind vorba de copii atât de mici, toate îngrijitoarele și educatoarele îi iau în brațe, îi mângâie când se lovesc, îi alintă la sosire și la plecare, relația dintre îngrijitori și copii fiind una strânsă.

În grădinițele din  în Oman nu există camere de luat vederi pentru ca părinții să poată vedea ce se întâmplă în spațiul educativ.

Click pe numărul 3 pentru continuarea articolului

Câte puțin din ceea ce știu despre școlile din Oman

Legat de școli, în sistemul public omanez, copiii sunt împărțiți în funcție de sex începând cu clasa a V-a.

Profesorii care le predau elevilor trebuie să fie tot de același sex cu aceștia.

Se predă despre Islam aproximativ 60% din programă. Nu există examene de la școală către liceu și nici de la liceu către facultate. Se evoluează pe bază de note.

Fetele trebuie să aibă note mai mari decât băieții ca sa avanseze în sistemul lor educațional (de exemplu, la cea mai bună facultate din Oman, băieții intră cu minim 90 din 100, fetele cu minim 95 din 100). Rata de abandon școlar la fete este mare și puține dintre acestea reușesc să depășească barierele de gen.

În general, fetele reușesc să termine liceul, deși în provincie multe renunță la școlarizare după încheierea școlii generale.

Sistemul de învățământ este foarte slab, absolvenții de facultate au diplome formulate frumos care nu reflectă în niciun fel cunoștințele lor. Există omanezi educați în străinătate care au fost expuși unor experiențe cu expați și care sunt competenți în domeniile lor, dar ei sunt mai degrabă excepții.

În sistemul privat, școlile, ca și grădinițele urmează programa britanică sau pe cea americană și în general predarea se face ținând cont de individualitatea copiilor, încearcându-se să se păstreze echilibrul între noțiunile teoretice și cele practice, încă există încă joacă liberă la școala primară.

Când vorbesc cu mămicile expate care au copii în școli, acestea sunt mulțumite de rezultatele și evoluția copiilor lor. Singura nemulțumire persistentă rămâne cea legată de taxele foarte mari și de programul care nu acoperă toata ziua copilului, conform unui potențial program de muncă al mamelor.

Am cunoscut o femeie de origine britanică care predă în Școala Britanică, are doi copii și mi-a mărturisit că nu i-ar înscrie niciodată în cadrul școlii unde predă pentru că taxele sunt prea mari pentru serviciile oferite și a concluzionat că această școală este doar o mega-afacere. Alegerea sa a fost făcută în condițiile în care ar fi avut reducere la taxe. Deci cumva am dedus că taxa școlară nu reprezintă o calitate mai bună a educației în această țară.

Cea mai mare companie petrolieră din Muscat a înființat propria grădiniță și școală. Părinții sunt foarte mulțumiți de ceea ce se întâmplă acolo. Este comod, fără taxe (este un beneficiu inclus în cadrul pachetului de relocare), profesorii sunt expați, sistemul este bine pus la punct și orientat pe copii și intuiesc că acolo există o comunitate frumos construită.

Revista Margot: Care este modul de lucru și care este comunicarea dintre elevi și profesori? Cum decurge comunicarea dintre părinte și profesor?

Corina: Comunicarea dintre profesor  și părinte nu se formalizează foarte mult prin ședințe.

Există o comunicare zilnică între părinți și profesori în momentul în care lași/iei copilul de la grădiniță. La finalul săptămânii ți se dau materialele făcute de cei mici (desene, picturi, decupaje, forme, litere, numere etc.).

Directoarea de la grădinița copiilor mei le scrie părinților pe Whatsapp sau sună direct atunci când dorește să transmită ceva.

La grădiniță (creșă), nu avem rapoarte specifice cu ceeea ce fac cei mici și eu personal nici nu le simt lipsa. Sunt mulțumită de abordarea relaxată și lipsită de formalitate, precum și cu faptul că primesc răspunsuri la întrebările mele. Copiii se duc acolo cu bucurie și povestesc lucruri frumoase. De curând a fost creat un grup pe o aplicație de socializare, unde încarcă poze și filme și așa putem vedea ce fac copii la grădiniță.

Fotografiile prezentate în cadrul articolului fac parte din arhiva personală a Corinei.

Fotografia principală prezintă o fetiță omaneză. sursa foto: Pixabay