Familii de români în străinătate: Viața cu copii, în Oman – Partea a II-a

Revista Margot: Ce înseamnă pentru tine a-ți crește copilul în străinătate?

Corina: Pentru mine, această experiență în Oman a însemnat timp petrecut cu copiii fără constrângeri financiare.

Cred că este important pentru copii să fie cu mama lor în primii ani de viață și, deși a fost unul din cele mai grele lucruri din viața mea, să cresc singură doi copii mici (Nora ne ajută doar de un an, de când am început să lucrez), nu îmi pare rău de alegerea făcută.

Am prieteni în jur care îmi spun că am noroc de copii buni, dar eu nu cred că este vorba de noroc, este mult efort și timp în spatele copiilor „cuminți”. Și acest rezultat nu provine din partea școlii.

Pe termen mediu-lung, eu îmi doresc să mă întorc în România, atât pentru noi, ca părinți, cât și pentru copii.

Copiii se adaptează repede, e adevărat, dar mie îmi lipsesc multe elemente care îmi definesc noțiunea de „acasă” și, locuind departe, mi se pare că le forțez copiilor niște noțiuni identitare pe care ei nu au cum să și le însușească de la distanță.

Să fii departe fără să te desparți efectiv de lucrurile de acasă, ca părinte, înseamnă să stai pe drumuri în vacanțe, să depui eforturi pentru a te întâlni cu familia și prietenii din România, să îți redefinești obiceiurile și abordările.

Noi nu am fugit de țară și ne plac multe din lucrurile din România, acelea care țin de felul în care ne simțim și mi-ar părea rău să îmi lipsesc copiii de această identitate. E cumva „cool” ca ei să fie într-un mediu multinațional, să înțeleagă că oamenii sunt diferiți, să învețe engleza, să avem mai mult decât tot ce ne trebuie, dar celor mici le lipsește expunerea la o societate reală, să stea la grădiniță pe durata zilei de lucru a părinților, să gestioneze lucruri mai puțin plăcute din comportamentul oamenilor și din viață. Alegerea de a-i crește în altă țară ar însemna să îi lipsesc de bunici, de relații autentice de prietenie, de emoții care se pot simți doar când și părinții se simt acasă.

Mămici care locuiesc în același complex rezidențial ca și Corina

Revista Margot: Cum este abordată competitivitatea între copii? Cum se procedează în cazul concursurilor școlare, dacă ele există?

Corina: Nu pot vorbi despre concursurile scolare pentru că nu știu și nu am auzit cum se desfășoară acestea în Oman, sau dacă există.

În grădinița copiilor mei, se pune mai degrabă accentul pe cooperare și pe competiția cu tine însuți, se concentrează pe ceea ce copilul face mai bine decât ieri, decât săptămâna trecută, decât trimestrul trecut, și îl încurajează când își învinge vreo frică sau îndrăznește ceva nou.

Nu știu dacă este o abordare generală sau doar viziunea directoarei grădiniței, dar pentru mine este un mare plus acest aspect.

Revista Margot: Cât este de ușor pentru tine, ca mamă, să-ți faci prietene printre mămicile locului?

Corina: Eu am ales această relocare și pentru că am știut că voi face parte dintr-un grup, acela al colegilor din compania soțului meu.

Îi cunoscusem deja pe unii dintre ei și am plecat cu inima deschisă că nu voi fi singură pe lume și așa a fost.

Mi-am făcut prietene românce și sârboaice, avem trecut si experiențe similare și asta a ajutat la construirea relațiilor.

Mi-am făcut și prietene de alte naționalități (o braziliancă, o australiancă, o canadiancă, o libaneză, estonience), mămici pe care le-am cunoscut în complex, dar relațiile sunt mai degrabă superficiale cu ele.

La fel se întamplă și cu grupul mămicilor românce din afara grupului companiei.

Există o organizație a românilor din Oman și o parte dintre ei sunt destul de apropiați, am participat la câteva adunări cu copiii în parcuri sau la vreo mămică acasă. Am organizat și eu o dată o asemenea adunare , dar, din păcate, asa cum se întâmplă în general aici, oamenii vin și pleacă, așa că nu este chiar un grup compact și nu am reușit să sudez prietenii în adevăratul sens al cuvântului.

Poate că ne-am fi apropiat mai mult dacă locuiam mai aproape unele de altele, dar ele sunt într-o altă parte a orașului și se văd mai des.

Oricum, mă înțeleg bine cu ele si comunicăm prin rețele sociale, ne ajutăm cu informații legate de acte, de grădinițe, copii etc. Nu am interacționat în niciun fel cu mame omaneze, simt că locuim în același loc dar facem parte din lumi total diferite.

Revista Margot: Cum sunt integrate mamele în societate?

Corina: În societatea omaneză, as putea spune că foarte puțin spre deloc.

Omanul este o țară considerată deschisă când vine vorba despre drepturile femeilor și, într-adevăr, când reperul este Arabia Saudită, unde femeile abia au obținut dreptul să conducă, da, au de ce să se laude.

Pentru standardele mele și felul în care eu înțeleg libertatea de exprimare și oportunitățile pentru femei, sunt în urmă din orice unghi aș privi lucrurile.
Există femei expate care sunt venite la muncă, în general în domenii importante pentru ei, în care nu există expertiză între omanezi (construcții, educație, medicină, IT), dar vizele se obțin mai greu pentru femei decât pentru bărbați, asa că le pot număra pe degete pe femeile care muncesc. Este o piață a muncii „la negru” bine dezvoltată pentru că „merge” si pentru că „altfel nu se poate”.

Concediul de maternitate este de 50 de zile pentru femeile care muncesc legal. Da, ați citit bine, cincizeci de zile. Mie mi s-a părut incredibil de puțin. Mai adaugă luna de concediu și, cu chiu, cu vai, o mamă poate sta ceva mai mult de 3 luni acasă cu copilul nou-născut.

Poate pentru că femeile nu prea lucrează în general, nu știu exact cum se simt omanezele cu această lege.

Cunosc o mămică expată care a rămas gravidă și și-a dat demisia ca să stea cu copilul acasă. Familia se poate susține din salariul soțului, dar ea a pierdut viza de muncă și are puține sanse să primească o alta în viitor.

Mai cunosc o familie în care muncea mama și tatăl nu. Întreaga familie a trebuit să plece din țară pentru că un copil nu poate fi înregistrat pe viza de muncă a unei femei, deci copilul nu este recunoscut și nu poate locui în Oman dacă tatăl expat nu are viză de muncă.