Familii de români, în străinătate: Viața cu copii, în Oman

Continuăm seria Mame românce de peste hotare cu prima parte a unui interviu oferit de Corina Sarcinschi, o mamă care în prezent locuiește cu cei doi copii în Oman.

Haideți să aflăm împreună ce trebuie să știm despre sistemul de învățământ omanez.

Revista Margot: Când a survenit mutarea și care au fost circumstanțele?

Corina: Soțul meu lucra deja la o companie în domeniul IT care avea proiecte în Orientul Mijlociu, atunci când i s-a propus relocarea împreună cu întreaga familie.

Călătorise în Oman și Qatar și, când am rămas gravidă cu al doilea copil, primul având 9 luni în acel moment, ne-am dat seama că va fi dificil să mai acceptăm cu ușurință aceste călătorii.

Nu era vorba de o săptămână-două, ci de o lună-două-trei la fiecare călătorie.

Din fericire, relația cu șeful lui era una deschisă și proiectele erau în fază incipientă, așa că propunerea de mutare a venit rapid.

Mie mi s-a părut ocazia perfectă de a petrece timp cu cei mici, întotdeauna mă gândisem că aș vrea să pot sta acasă cu ei în primii 2 ani de viață, dar ar fi fost dificil în România, financiar vorbind.

În plus, mai fusesem plecată în timpul studenției (prin programele prin care pleci la muncă pe timpul verii în SUA) și îmi doream să atașez la CV o experiență de expat, chiar și pentru a vorbi în cunoștință de cauză despre plecări, pentru a verfica care îmi e percepția despre România de la distanță, pentru provocarea de a mă adapta în altă lume la maturitate, precum și ca rezultat al faptului că am fost mereu o ființă curioasă, pusă pe explorat lumea și oamenii.

Ne-am mutat în Oman la finalul lunii noiembrie 2014, cu un copil de 1 ani și 2 luni și unul în burtă, la 33 de săptămâni, cu certificat medical ca să putem zbura și cu doar două bagaje cu haine si jucării. Și cu pisoiul familiei pe care îl adoptasem din România, n-am putut să îl privăm de această experiență în deșert și nici de noi.

Ce a mai contat în alegerea noastră de a ne muta a fost faptul că deja cunoșteam doi români care se relocaseră, din aceeași companie. Soțul meu cunoștea și familiile celorlalți colegi sârbi și estonieni, așa că știam că vom avea o viață socială și niște oameni pe care să ne putem baza.

Ce mai e important de spus este că am plecat știind că este vorba de o mutare temporară, deci nu se poate spune că am emigrat.

Joaca la grădiniță, sub supravegherea uneia dintre îngrijitoare

Revista Margot: Cum v-ați acomodat și cum s-au integrat cei mici în sistemul educațional din Oman?

Corina: Eu m-am acomodat mai greu decât aș fi crezut.

Nu e ca atunci când călătorești în Vest și întâlnești un mediu similar cu al tău.

Te izbește clima, îmbrăcămintea oamenilor, discrepanțele evidente dintre clasele sociale, în mod diferit față de tot ce văzusem până atunci.

În plus, a trebuit să ne luăm mobilă, să îmi găsesc doctor, să aflu care e treaba cu maternitățile din Oman și alte chestiuni administrative.

Mi-a trebuit vreo lună până să încep să văd părțile bune și să mă bucur de confortul pe care ți-l aduce această țară.

Și exact când mă acomodasem puțin, am născut cu o lună mai devreme față de data estimată, așa că am fost de fapt într-o continuă adaptare.

Cu siguranță contextul personal a lungit procesul meu de adaptare.

Locuim într-un complex de expați, așa că până la urmă am descoperit oameni și un stil de viață care îmi confereau elemente de familiaritate.

Omanul de fapt este un loc foarte bun pentru primii ani ai copiilor, pentru „bebelușeală”, cum îi zic eu.

Copiii mei s-au întâlnit pentru prima dată în viața lor cu un sistem educațional tot în Oman.

Robert a început grădinița la 2 ani și 4 luni, în ianuarie 2016, deci la un an de la mutare. Eu am avut niște obiective clare din partea grădiniței: să fie un loc în care copilul meu să se bucure când merge acolo, să învețe să stea singur, fără mine, în ritmul lui, fără a forța lucrurile prea mult, să învețe cum să se comporte în colectivitate, cum să se raporteze la adulți și la copii, să se joace cum acasă nu se putea juca.

M-au interesat mai puțin activitățile ce țin de programă, cele legate de scris, citit, numărat și orice se predă în cadrul pregătirii școlare.

După ce am vizitat mai multe grădinițe, am găsit una potrivită cerințelor mele.

În urma unei discuții de jumătate de oră cu directoarea grădiniței, care este de naționalitate britanică, dar care stătuse în Orientul Mijlociu vreme de 18 ani, am fost cucerită de aceasta printr-o singură propoziție: „Știu exact cu cine se va împrieteni Robert”.

Și a început să îmi descrie personalitatea a doi dintre băieții înscriși la grădiniță, mi i-a arătat, iar Robert deja se juca cu ei.

Și am înțeles atunci că ea cunoștea fiecare copil. A făcut un fel de pregătire chiar și cu mine, mi-a explicat stările prin care voi trece, mi-a spus că o sa am sentimente de vinovăție pe care o să le depășesc în timp, mi-a sugerat să nu pun presiune pe mine și m-a încurajat că este alegerea potrivită și că Robert este pregătit pentru acest pas.

Mi-a povestit că educatoarele și îngrijitoarele de origine filpineză lucrează cu ea de 10 ani și adoptă abordări care să respecte individualitatea fiecărui copil.

Mi-a enumerat pașii după care ar trebui să ne ghidăm. Trebuia să rețin că nu este indicat să stau cu Robert atunci când îl voi lăsa la grădiniță pentru că el trebuie să se învețe cu plecarea mea și va înțelege că mă voi întoarce după el la finalul programului, mi-a mai spus că în capul lui va avea loc un clic și apoi totul va fi bine.

Mi-a spus și cum să îi vorbesc, cum să îl abordez cu blândețe.

A plâns mult la început, dar, în ultima zi a primei săptămâni, l-am lăsat la grădiniță, fără plânsete. Și de atunci a mers totul bine pentru el, iar eu am fost liniștită.

Edi, fiul meu cel mic, a fost înscris la grădiniță la 1 an și 8 luni. Cu el a fost foarte simplu pentru ca îl avea deja pe fratele lui înscris în aceași loc. Era deja familiarizat cu oamenii și locul datorită lui Robert, așa că a mers șnur, din prima zi.

Dar și pentru el am primit o descriere personalizată despre cum va evolua și cum se va raporta la fratele lui, fiind amândoi în aceeași grădiniță.

Directoarea acestei grădinițe a fost în ton cu personalitatea mea și abordarea ei mi-a întărit convingerea că, dincolo de orice sistem, oamenii sunt cei care fac diferența.

Revista Margot: Poți să faci o descriere a sistemului de învățământ din această țară? Care sunt diferențele dintre acesta și sistemul școlar românesc? (sistem de notare – formalități – organizare – taxe școlare – numărul materiilor – structura – program – pauze discipline – activități opționale).

E mult de povestit despre sistemul de învățământ din Oman pentru că există diferențe mari de la sistemul public la cel privat, chiar și între instituțiile din mediul privat deoarece urmează programe diferite (cele mai des întâlnite fiind programele britanice sau americane).

Experiența mea se reduce la grădiniță. Pot vorbi puțin și despre școli, din auzite, dar nu este experiența mea directă.

La grădiniță

Click pe numărul 2 pentru continuarea articolului