Experienţa unei naşteri gemelare
Cum au venit pe lume fetiţa şi băieţelul meu? În luna februarie a acestui an s-au împlinit trei ani de la naşterea gemenilor mei. Probabil că unele dintre detaliile acelei zile s-au mai estompat, însă amintirea emoţiilor puternice trăite atunci a rămas intactă. Nu a fost o naştere gemelară spectaculoasă sau una plină de surprize şi neprevăzut, ci o naştere simplă şi frumoasă pe care nici nu aş fi dorit-o altfel.
Ştiam de la început că voi naşte prin cezariană pentru că, din punct de vedere medical, existau mai multe argumente în acest sens. Aveam totuşi destule temeri şi îndoieli vizavi de acel moment, deoarece urma să nasc într-o maternitate de stat, iar medicul meu mă informase că, în cazul ruperii membranelor noaptea, nu se va deplasa la spital, special pentru mine.
Deci, în afara preocupărilor legate de siguranţa copiilor şi de riscurile prematurităţii lor, mai aveam şi grija aceasta, a ruperii apei într-un moment nefavorabil.
Declanşarea naşterii
Trecusem de 35 de săptămâni de sarcină şi, cu toate că nu mai strica măcar o săptămână în plus, corpul meu îşi depăşise probabil limitele, iar bebeluşii nu prea mai aveau loc să crească.
Într-o dimineaţă de miercuri, m-am trezit ca de obicei pe la ora 7 şi am deschis televizorul. Am urmărit câteva ştiri, iar în pauza publicitară m-am mai întins puţin la orizontală, din cauza picioarelor foarte umflate în ultimele zile.
Stând cu urechea lipită de saltea, mi s-a părut că am auzit un zgomot înfundat, ca şi cum ar fi plesnit ceva în interiorul meu. Nu ştiu de ce acest zgomot m-a dus imediat cu gândul la ruperea membranelor. Nu am idee dacă ruperea membranelor se poate auzi cu adevărat şi cum de mi-a sugerat mie asta ceea ce s-a auzit.
Am aşteptat câteva secunde să văd ce se întâmplă, dar, întrucât nu am simţit nimic deosebit, m-am relaxat şi m-am întors pe cealaltă parte. „Probabil a fost altceva”, am gândit. Însă, în secunda imediat următoare după schimbarea poziţiei în care ședeam, am simţit primul val de lichid amniotic năvălind. Mi s-a strâns inima imediat şi mi s-a făcut şi puţin teamă: venise momentul naşterii, iar cale de întoarcere nu mai era.
Am fugit în camera de baie şi am ales cele mai groase absorbante. Eram singură şi trebuia să îmi păstrez calmul pentru a urma paşii pe care îi stabilisem din timp. Mai întâi aveam de dat telefoane. Primul, către doctorul cu care urma să nasc. Apoi la 112, pentru a merge cu ambulanţa la spital, în caz că mi se făcea rău pe drum. Al treilea telefon era către viitorul tătic. Bagajul pentru maternitate stătea deja pregătit de foarte multe săptămâni şi mai aveam doar câteva lucruri de adăugat, trecute pe o listă.
După ce am făcut toate acestea am rămas în aşteptare. Oricum ma simţeam destul de copleşită de moment şi nu îmi mai doream altceva decât să ajung mai repede la spital. Fizic eram ok, singura problemă fiind pierderile masive de lichid amniotic. Ambulanţa se lăsa încă aşteptată (cred ca a venit în vreo 45-50 de minute). Medicul meu urma să ajungă abia peste câteva ore la maternitate.
Înainte de a suna cei de la ambulanţă că au sosit în parcarea blocului, a venit şi soţul acasă. El se panicase mai rău decât mine şi starea lui îmi amplifica şi mie teama. M-a ajutat să mă încalţ (cu greu mi-au mai intrat picioarele în cizme) şi să cobor bagajele.
După ce am urcat în Salvare, el s-a întors la serviciu. Am decis că este mai bine aşa, deoarece nu puteam şti când aveam să nasc.
Drumul spre spital a fost rapid, cu toate că locuiesc departe de maternitatea unde decisesem să nasc. Maşina era însă într-o stare atât de deplorabilă, încât, dacă nu aş fi avut deja membranele rupte, aproape sigur s-ar fi declanşat naşterea din cauza zdruncinăturilor. Abia am reuşit să nu cad de pe scaunul special în care eram aşezată, mai ales că cei doi de pe Salvare m-au lăsat singură în spate, văzând că mă simt bine.
La Camera de Gardă m-au preluat repede. Mi s-a întocmit fişa de internare, după care mi s-a făcut o ecografie. Alături de cele două doctorese care s-au ocupat de mine nu am avut, din păcate, o experienţă prea plăcută. În timp ce una susţinea sus şi tare că nici vorbă să se fi rupt membranele (când eu aveam şi hainele şi cizmele ude din cauza pierderile de lichid amniotic), cealaltă îşi dădea cu părerea despre felul cum voi naşte, fără să ştie ceva despre cazul meu.
6 ore de aşteptare
Am fost trecută într-un salon din apropierea Sălii de naştere şi mi s-a spus să aştept. Era aproape de ora 9:00. În salon se mai afla o tânără care născuse natural şi, în scurt timp, a fost adusă alta care tocmai născuse prin cezariană. Am început să stăm la discuții „ca fetele” şi vremea a trecut mai repede.
Între timp, o asistentă mi-a luat sânge pentru analize şi mi-a pus o perfuzie. Au urmat alte două pungi cu soluţie perfuzabilă în care s-au injectat o serie de medicamente. La ora 12:00 mă aflam tot în acest salon şi începusem să am contracţii dureroase. Iniţial mai rare, apoi mai dese şi mai puternice.
La un moment dat a venit şi anestezistul să mă întrebe despre posibile alergii sau reacţii nedorite la anesteziile anterioare. Şi doctorrița mea, care sosise de curând la spital, a băgat capul pe uşă şi m-a întrebat cum mă simt. Trecuse de ora 13:00 şi eram în continuare în aşteptare. Durerile deveniseră ascuţite şi cu frecvenţă la circa 5 minute. Chiar începusem să mă îngrijorez. Pe copii nu îi mai simţeam deloc şi îmi treceau prin minte o mulţime de gânduri.
Naşterea propriu-zisă
În cele din urmă a venit o asistentă să mă conducă în Sala de naşteri. „Să-mi daţi şi telefonul mobil”, mi-a spus ea, înainte să ies din salon. „Să vă facem poze, filmuleţe. Să aveţi amintire”. M-a surprins plăcut că s-a oferit să imortalizeze momentul. Din ce am înţeles, doamnele asistente făceau acest lucru în mod curent pentru toate gravidele. Nu ştiam că există practica asta într-un spital de stat.
Când am intrat în Sala de naşteri m-a cam cuprins frica. Erau mai mulţi doctori şi asistente care se pregăteau pentru operaţie. Mi s-a părut o atmosferă foarte „profi” şi serioasă. În ceea ce mă priveşte, aveam oroare de anestezia rahidiană. Nu experimentasem tipul acesta de anestezie şi auzisem că injecţia în coloană este dureroasă. Aşa a şi fost, dar în scurt timp mi-au amorţit şi locul injecţiei şi abdomenul şi picioarele. L-am auzit pe unul dintre doctori spunând: „Primul îl scoatem pe băiat”.
Nu cred că făcuseră încă incizia când am început să mă simt foarte rău. Aveam senzaţia acută că trebuie să mă ridic în şezut şi să vărs. Le-am spus despre asta şi anestezistul mi-a administrat imediat ceva (ulterior am aflat că îmi scăzuse drastic tensiunea, la 60 mmHg). Mi-a trecut răul în câteva minute. Cei din echipa medicală şi-au văzut de treaba lor şi erau foarte grăbiţi. Copii trebuiau scoşi din uter rapid după injectarea anestezicului.
La 14:08 l-au scos pe băieţel, care a plâns imediat cu putere. „Felicitări, mami!” mi-ai urat asistentele şi instantaneu mi-au dat lacrimile. După ce i-au îngrijit buricul şi l-au curăţat mi l-au adus înfăşat pentru câteva secunde ca să îl sărut.
La 14:10 au extras şi fetiţa, care a plâns cu oarece întârziere. Tot aşa mi-au adus-o pentru câteva clipe, când eu eram încă întinsă pe masă şi cred că se executa sutura inciziei. „Felicitări. Să vă trăiască! Să fie sănătoşi!, mi-au urat din nou asistentele, de altfel foarte drăguţe şi atente tot timpul.
Mai târziu am descoperit în telefon o mulţime de poze şi chiar filmuleţe cu momentele cheie ale naşterii, inclusiv acela în care ambii copii erau de-o parte şi de alta a mea, când mă aflam pe masa din Sala de naşteri.
Bebeluşii au fost duşi apoi la secţia de Terapie intensivă, deşi respirau singuri şi nu aveau probleme deosebite. Erau însă micuţi – băieţelul 2.200 de grame şi fetiţa doar 1.750 de grame – şi trebuiau să stea câteva zile la incubator. Abia duminică i-am putut ţine în braţe, iar la fix două săptămâni de la naştere am plecat cu toţii acasă.
Aici a început o nouă experienţă, care a depăşit cu mult sentimentul de împlinire, dar şi provocările din timpul sarcinii şi naşterii gemelare.
Vă doresc şi vouă naştere uşoară şi copii sănătoşi!