Daniela Vișoianu este președintele Coaliției pentru Educație, o federație formată din 18 organizații neguvernamentale din România, active în sectorul educației.
Daniela are trei copii, împreună cu același bărbat cunoscut la 22 de ani, a activat în domenii diferite: resurse umane, corporații, antreprenoriat, proiecte cu fonduri europene. Dar a ales să își asume acest proiect ca pe niciun altul.
Cu toții ne întrebăm care sunt problemele majore ale educației în România? Cum putem produce noi înșine o schimbare? Daniela ne prezintă părerile sale sincere și pertinente despre sistemul de învățământ, părinții și copii români.
Să citim și să recitim împreună gândurile sale. Să facem o paralelă a prezentului cu trecutul, să luăm aminte și să ne gândim cum am putea aplica sugestiile Danielei la nivel personal.
– Să aflăm întâi ce este de fapt Coaliția pentru Educație –
Daniela Vișoianu: Pentru mine CpE este proiectul maturității mele profesionale.
Știți că femeile în România au o provocare în a candida, a-și asuma. Eu am ales, în acest caz, că vreau să-mi asum leadership-ul acestei organizații.
A fost o noutate pentru mine această atitudine. Cred că este ceva ce câștigăm și cu vârsta, în sensul în care la un moment data apare pragul acela minunat în care nu mai avem niciun lucru de dovedit și putem face ceva asumat.
Cum funcționează coaliția? Coaliția este un ONG de ONG-uri, o organizație de organizații. Nu avem membri persoane fizice, ci doar organizații care deja activează în educație. Organizații pioniere, care au adus modele din străinătate, sau care setează modele de bună practică.
Ce am observat noi? Ca ONG nu poți fi și simultan pe teren la firul ierbii și să fii implicat în formularea de politici publice, cumva asta îți cere foarte multă capacitate. Și atunci decizia a fost ca organizațiile member să continue proiectele la firul ierbii, dar să investim resurse în Federație pentru a influența și politicile publice.
În rândul membrilor cu care lucrăm avem părinți, profesori, oameni care știu cum funcționează sistemul și înțeleg că nu pot face asta decât dacă ne aflăm cu toții la aceeași masă. Este o influență din interiorul sistemului, dar este nevoie și de una din exteriorul acestuia. Asta crează o sumă de energii.
Probabil că a observat toată lumea că se vorbește mult mai mult despre educație în ultimul timp. Părinții sunt mult mai activi, iar acest lucru vine și pe un fond în care în diferite contexte publice se lucrează cu cea mai prețioasă generație de copii. Prețioasă din două motive: vorbim de copiii care se nasc în familii cu posibilități, care îi pot susține și vorbim despre copii tot mai puțini, chiar și cei săraci.
Acești copii puțini sunt sursa de creștere al țării. Ei ar trebui să aibă acces la cea mai bună calificare posibilă așa fel încât să creeze valoare adăugată mare. Ori dacă aceștia n-au acces la un sistem bun de educație, oricât ar fi de inteligenți, nu au cum să inoveze, să dezvolte, să fie antreprenori, să crească o țară.
O țară crește prin oameni, lecțiile de început din economie spun că avem nevoie de capital. Capitalul poate fi de bani, dar poate fi și de oameni. Avem nevoie de capital social, uman, financiar. Dacă nu există capital uman nu există nici celelalte două. Pentru că doar un anume fel de oameni pot să genereze capital social.
În aceste timpuri acest capital ne-ar fi ajutat să fim mai solidari, mai dedicați celor mai vulnerabili decât noi, mai atenți la nuanțe. Probabil că am urî mai puțin și nu am fi atât de categorici în a pune etichete.
– CpE – o alegere făcută prin prisma copiilor, a nemulțumirilor din sistemul de educație, a dorinței de schimbare? –
Daniela Vișoianu: Cred că nimeni nu se implică în cauze sociale fără angajare emoțională. Eu sunt apropiată de sistemul de educație de foarte mulți ani și știu, apropos de părinți, toate scurtăturile de sistem. Știu cum se alege învățătoarea, cea mai bună școală ș.a.m.d
Ceeea ce mi-a devenit evident cu timpul este că nu putem găsi soluții individuale pentru rezolvarea problemelor colective.
Adică nu este suficient să rezolvăm problemele copiilor noștri, pentru că ei nu au cum să trăiască într-o seră.
Toată această nebunie pe care părinții o declanșează pentru ca copii să fie într-o anumită clasă, la o anumită școală, înseamnă o căutare a unui „paradis” care nu există în realitate. Într-o zi copilul lor, pe care l-au protejat și căruia i-au securizat spațiul din jur, o să devină independent și va avea mari probleme de acomodare la realitate.
Era foarte ușor pentru părinții noștri să crească copii, în sensul în care existau niște procese robotizate în care școlile erau suficient de bune indiferent unde era organizat procesul educațional. Un copil de la țară avea șanse să ajungă doctor, inginer, învățător. Calitatea profesorilor era bună. Cariera didactică era vânată și dorită.
După ‘89 n-a mai existat această „lejeritate” a părinților de a-și crește și educa copiii. În generația mea nu întâlneai această isterie cu făcutul temelor, timpul era mai valoros, se lucra mai puțin, se petreceau după-amiezile acasă cu familia, copiii se jucau mai mult, împreună, afară, la țară în vacanțe.
Libertatea câștigată după 1990 a venit pe un fond de foarte puțină învățătură despre ce înseamnă să crești copii într-o societate în care aproape totul este posibil. Mulți dintre noi am trecut prin zona aceasta în care „poți deveni ce vrei tu” și ne-am crescut copiii cu acest text. Dar i-am lăsat foarte lipsiți de instrumentele unui răspuns potrivit.
„Și dacă nu știu ce vreau, și dacă nu mi-e clar ce mi se potrivește? Și dacă sunt la o vârstă în care în mod natural vânez posesiuni materiale și îmi aleg o meserie în care câștig bani dar de fapt nu mi se potrivește? Timp în care nu știu dacă aș vrea să mai fiu în țară sau să fiu plecat, aș vrea să fiu independent sau angajatul cuiva… Sunt tot felul de alegeri pe care noi n-am știut să le facilităm copiilor noștri”.
În ultimii ani s-a vorbit foarte mult despre cadre didactice. De ce tinerii valoroși nu-și aleg o astfel de carieră? Pe mine mă miră faptul că nimeni nu-și alege această profesie gândindu-se și la beneficiile ei. La mediul în care ești, la energia pe care o primești lucrând cu copii, fiind un expert în educație. Sigur că primii ani sunt năucitori și atunci ar fi nevoie de mai multă solidaritate în profesie.
Ceea ce lipsește în momentul acesta este o înțelegere că la intrarea în profesia didactică tinerii angajați ar trebui plătiți mai mult. Diferența între cel mai mic și cel mai mare salariu trebuie să scadă pentru că munca nu este diferită. Nu este atât de diferită munca unei învățătoare când este în primii ani de carieră față de munca unei învățătoare care are 20 de ani experiență.
Ar trebui să ne uităm în mod deosebit să vorbim mai atent cu cei din liceu despre cariera didactică și la cel promite ea, cu o sumă de beneficii de așezare dacă ți se potrivește, care apar ulterior în timp. Sigur putem extrapola discuția la multe alte tipuri de profesie. Cred că acest lucru se petrece pentru că n-avem solidaritate intergenerațională. Adică generațiile mature și adulte nu-și asumă corect responsabilitatea față de generația care vine după.
Cred că pentru părinți copii sunt un context fabulos de învățare. Nu am nicio îndoială. Unul din lucrurile valoroase pe care am putea să le învățăm în școală este să fim prezenți în viețile noastre. A fi prezenți în viețile noastre presupune ca mie să-mi fie foarte clar cine sunt și la ce sunt bun. Ideal ar fi să știu acest lucru la clasa a VIII-a ca să fac o alegere inspirată pentru liceu. Să dobândesc niște deprinderi practice din familie sau din clasă. Mi se pare extrem de important să știu să fac niște lucruri cu mâinile mele. Marea majoritate dintre noi avem nevoie să știm să facem niște lucruri practice care să ne ajute să supraviețuim.
Proiectele sociale ne clarifică devreme problemele de stimă de sine și ne conferă reprezentări ale succesului. Căpătăm siguranță în noi că știm cine suntem și știm ce putem să facem. Dacă practicăm din școală acest exercițiu, dacă copii știu la ce sunt buni, ei cresc cu această practică și în fiecare zi pot să spună despre ei la ce au fost buni astăzi. Știm deja din diverse studii cum construcția din organizații și familii are loc pe ce este luminos în noi, pe punctele noastre tari.
Sunt multe discuții în societatea noastră și despre plecatul din țară. Decizia de a pleca pentru copii este una complicată. Eu nu comentez, nu dau sfaturi. Ceea ce îi încurajez pe toți să facă este să se gândească la plecare sau la venire ca la o etapă, nu ca la ceva definitiv pentru că asta poate să-ți flexibilizeze un pic alegerea.
Click pe numărul 2 pentru continuarea articolului
– Despre noile modificări aduse structurii școlare –
Daniela Vișoianu: Cred că părinții din România, aceștia cu copiii răsfățați, încă nu au o reprezentare clară asupra rolului pe care ar trebui să-l aibă în sistemul de educație.
Consider că un părinte care este educat și încrezător în societatea în care își crește copilul, are și posibilități financiare, ar trebui încurajat să aleagă școala de stat și să pună în loc de bani, timp pentru transformarea școlii în care își înscrie copilul. Să facă parte din consiliile de administrație, să reprezinte părinții în cadrul acestora, să participe activ și „cu stomacul tare” la ședințele cu părinții și să se gândească cu smerenie că poate contribui în fiecare zi la transformarea școlii din care copilul lui face parte. Pentru că impactul pe care îl poate avea într-o asemenea școală este mult mai mare decât rezolvarea problemei lui individuale într-o școală privată.
Societatea românească s-a transformat extraordinar demult. Noi avem această structură a școlii de 100 de ani. Atunci copiii trebuiau să meargă vara la muncile agricole. În urmă cu 50 de ani, părinții noștri erau prima generație încălțată a României, se mutaseră de la țară la oraș, aveau meserii în zona industrială sau a serviciilor de educație, sănătate și erau niște perechi de bunici la țară unde copii se duceau în vacanță.
Vacanța aceea de vară la bunici avea o funcție de învățare fabuloasă pentru că copii nu zăceau la bunici pe tablete, copiii munceau în gospodării. O parte din deprinderile esențiale pentru viață erau dobândite acolo. Aveau și timp de hălăduit, dar funcția aceea de învățare a verii era valoroasă, irepetabilă în contextul actual, pentru că acei bunici la țară nu mai există sau sunt o minoritate.
Reconstruim în tabere acel mediu, dar sunt de prea scurtă durată pentru a avea rezultatul dorit. Știți că, în mod deosebit în SUA, există tabere care durează mai mult, cel puțin trei săptămâni. Se consideră că cei mici au nevoie de cel puțin trei săptămâni până pot dobândi un nou comportament. Genul acesta de experiențe fac parte din trecerea copiilor către independență.
Ori verile clar nu au valoare educativă în momentul acesta în Romînia, dincolo că cei mici nu câștigă lucruri, acum le și pierd. Școlile nu sunt deschise vara pentru ateliere sau alte tipuri de activități.
Rolul părinților trebuie să crească inclusiv în modul acesta de organizare al dinamicii vieții școlii pentru că sunt următoarele lucruri care se pierd: cunoștințe – se spune că atunci când se întorc în septembrie cei mici sunt la nivelul lunii martie a anului școlar trecut; experiențele practice – copiii cresc până la 18 ani și după aceea în studenție cu acest model de activitate care nu are nicio legătură cu realitatea. Ei sunt foarte frustrați în primii ani de muncă pentru că trebuie să lucreze în anumite perioade ale verii. O rutină de muncă – vacanță-recuperare este una favorabilă și părinților. Eu cred că s-ar putea intra într-o dinamică de viață de familie mai interesantă dacă școala ar avea altă structură.
Motivul principal pentru care lucrurile nu se schimbă este legat de cele 78 de zile libere lucrătoare pe care le au profesorii din România. Este foarte greu să iei un drept înapoi, contractele de muncă ale cadrelor didactice ar necesita transformări pe care sindicatele nu și le vor asuma.
Pur și simplu nu ai loc în agenda unui an să acomodezi mai multe zile de școală, cu o programă mai relaxată. Acest lucru ne spune foarte clar că sistemul este construit pentru programul profesorilor, nu pentru programul copilului și al familiei. Mi se pare normal să ne asumăm puțin deranj în educație, pentru că schimbare fără deranj și creștere fără durere nu se poate. Structura de an școlar transmite o exprimare a viziunii pe care o ai despre sistemul de educație. Modul în care sunt așezate băncile la clasă vorbește de asemenea despre această viziune, suntem încolonați unii în fața celuilalt și ne este foarte bine așa.
– Bugetul alocat de România pentru educație ne poziționează pe ultimul loc în UE. Statul românesc finanțează școli nu elevi. Unde ar trebui de fapt făcute investițiile? –
Daniela Vișoianu: Este o diferență foarte mare între mediul rural și urban. Dacă s-ar aloca mai mulți bani aceștia ar trebui să meargă cu prioritate în mediul rural, dar într-un rural reorganizat. Principiul Coaliției este că „decât multe școli proaste, mai bine mai puține, dar bune”. Este evident că actuala formă administrativă a României nu ajută comunitățile pentru că ele sunt fragmentate. Comunele ar trebui să se asocieze între ele și să pună bazele unei singure școli bune. Întotdeauna când pui mai mai mulți bani laolaltă poți construi ceva mai consistent.
Discuția cu toaletele în curte, de exemplu, este anacronică pentru că există clădiri care niciodată nu vor lua avizări. Acum o să le pună clădirilor de acum 100 de ani, construite de Spiru Haret, containere în curte. Asta nu rezolvă problema, pentru că în continuare copiii sunt izolați în acele comunități. Normal ar fi să se construiască spații în care copilul nu este nevoit să meargă în exterior.
Trebuie să fie alocate mai multe resurse pentru mediile vulnerabile. Dar acele medii care fac dovada că văd în viitor, care practică colaborarea și curajul, asumarea. Acum, de exemplu, peste 90 % din finanțare se duce pe salariile profesorilor, în timp ce media europeană este de 60%. Creșterea școlii și a procesului de educație se întâmplă în afara acestui procent. În restul de 10%, care ar putea fi 20%, sunt banii pentru echipamentele din școli, hârtia pentru fișe, formarea continuă pentru cadeele didactice, excursii pentru copii în Școala Altfel sau măcar compensări pentru cei fără posibilități, bilete la teatru, spectacole, acela este locul de creștere al școlilor, nu salariile profesorilor. Creșterea salariilor fără politică publică în spate nu generează transformarea automată a calității procesului de educație și atunci trebuie să lașii școlii un spațiu de creștere bugetar.
Solidaritatea începe din școală, și cum am mai spus dascălii însuși nu sunt solidari între ei. De aceea aș crește finanțarea pentru formarea inițială a profesorilor și aș introduce un filtru de selecție. În acest moment în cariera didactică ar trebui să intre doar oameni testați, aș ridica pune o barieră de intrare. Este foarte interesant cum ne uităm noi la trecut și ne gândim că școala era mai bună, dar nu luăm în considerare anumite aspect din trecut la care am renunțat. De pildă că profesorii buni au fost mai întâi elevi foarte buni.