Disciplina copilului e un proces din ce în ce mai dificil astăzi având în vedere faptul că s-au pierdut multe din convingerile tradiționale în ceea ce privește moralitatea, scopurile în viață sau caracterul.
Poate că ţi-ai pus adesea întrebarea dacă trebuie să îţi disciplinezi copilul într-o manieră strictă sau într-una permisivă. Modul în care alegi să îți disciplinezi copilul îl pregătește pe acesta pentru viață şi îi conturează personalitatea.
Pentru unii dintre părinți, disciplina permisivă este echivalentă cu un comportament deschis, înțelegător, iar pentru alții înseamnă să lași copilul să facă totul după placul lui.
Nu strictețea sau permisivitatea sunt adevărata problema, ci sentimentele care îl încearcă pe părinte atunci când trebuie să îşi disciplineze copilul.
Există situații în care părintele ezită în a-i solicita copilului un comportament rezonabil pentru că îi este teamă ca nu cumva copilul să nu îl mai iubească pentru că e prea aspru. Spre exemplu, dacă celui mic îi place ca unul dintre părinți să îi dea să mănânce cu lingurița, iar lor le e frică să-i refuze această plăcere, după ceva vreme copilul se va transforma într-un mic tiran care-şi chinuie părinții în timpul fiecărei mese.
O doză moderată de fermitate e necesară, iar copilul răspunde cu un comportament plăcut şi adecvat.
Timiditatea, teama părintelui de a-i refuza anumite lucruri copilului sunt sentimente care împiedică ușurința de a-l disciplina în mod natural. Atunci când părintelui îi este frică să fie ferm şi clar în limitele pe care le cere, copilul profită şi testează aceste limite la nesfârșit, îngreunând situația de ambele părți.
Un părinte blând, dar care nu se teme să fie ferm, atunci când e nevoie, obține rezultate excelente în disciplinarea copilului, atât cu strictețe moderată, cât şi cu permisivitatea moderată. Părintele cald, bun la suflet şi iubitor, înclinat către strictețe trebuie să adopte constant această manieră în disciplinarea copilului.
Strictețea moderată în sensul respectării bunelor maniere, ascultării şi păstrării ordinii nu este dăunătoare pentru copil. Părintele nu-şi uită bunătatea, iar copilul creşte armonios, fericit şi prietenos.
Strictețea moderată trebuie aplicată de timpuriu.
sursa foto: Pinterest
Sugarul de 9 luni nu trebuie să aibă impresia că e bine sa-şi tragă mama de păr sau să o muște, ci trebuie să i se arate că îi datorează respect.
Între 1 şi 2 ani, copilul nu trebuie să-şi strice deliberat jucăriile şi să le împrăștie peste tot.
La 2 ani ar trebui să poată ajuta la strângerea jucăriilor şi la făcutul ordinii.
După 5 ani copilul trebuie să primească mici sarcini în gospodărie (ajutor la pusul mesei, strânsul vaselor etc). În felul acesta el va deveni mai disciplinat și nu va crede că totul i se cuvine.
La 7 sau 8 ani e important să fie zilnic implicat în activitățile din familie pe care să le ducă la bun sfârșit fără să stea pe gânduri.
Strictețea devine dăunătoare atunci când părintele este dur, dictatorial, permanent dezaprobator şi nu manifestă îngăduință faţă de vârsta şi temperamentul copilului. Asprimea excesivă duce la rezultate slabe în disciplinarea copilului (copilul nu are personalitate şi se comportă neadecvat cu cei din jur).
Mulți părinți iubitori sunt de părere că e nevoie de pedepse din când în când, dar sunt şi alții care îşi disciplinează copilul fără a fi nevoie să-l pedepsească. Aici intervine modul în care au fost educați părinții. Dacă au fost pedepsiți în anumite situații, ei consideră că trebuie să aplice același tratament şi copilului lor, iar dacă au urmat calea cea bună doar prin control pozitiv, vor reuși să adopte aceeași atitudine şi cu copilul lor. Nu se poate spune că pedepsele dau întotdeauna rezultate sau că lipsa lor este mai indicată deoarece există copii cu comportamente neadecvate, dintre care unii pedepsiți excesiv, iar alții deloc.
Totul depinde aici de educație şi de felul de a fi al părintelui. E necesar ca părintele să-şi delimiteze clar care sunt aspectele faţă de care trebuie să fie mai sever şi care sunt cele în care poate fi îngăduitor. Astfel, e în același timp ferm şi prietenos. Copilul trebuie să simtă că mama şi tatăl lui știu cum să fie fermi şi nu-i permit să fie obraznic.
Părintele trebuie să știe cum să-şi apere drepturile în faţa copilului. Dacă micuțul insistă să continue joaca şi după ce părintele e cuprins de epuizare, acestuia nu trebuie să-i fie teamă să-i spună copilului cu dragoste, dar ferm:„Sunt obosit şi merg să citesc o carte, iar tu poți face la fel.”
Astfel, pedepsele nu sunt elementul principal în disciplinarea copilului. Principala sursă a disciplinei şi a unei educații armonioase este creşterea într-o familie iubitoare, în care copilul să se simtă iubit şi să învețe să-i iubească pe cei din jur. Datoria fiecărui părinte este să mențină zi de zi copilul pe calea cea bună prin fermitate şi consecvenţă.