Cum ne-am întors din vacanță cu alt copil

Recunosc că printre greșelile pe care le fac ca mamă se numără și tendința de a proteja excesiv copilul de diverse (în special de viruși și boli) și de a-l feri de orice disconfort, oricât de mic ar fi acesta.

Până la un an am ferit-o pe cea mica de rujeolă și cei mai mari dușmani ne-au fost copiii. Apoi, am intrat direct în iarnă și în epidemie de gripă deci, scuza perfectă, am ferit-o și de asta și am tot găsit scuze să o țin sub aripa mea.

Mai mult, avem un copil care nu e cel mai fericit în mașină, dimpotrivă, până acum ceva vreme plângea foarte mult, până la epuizare; mai apoi a început cu răul de mișcare, deci am cam stat blocați în București de când s-a născut.

Plecările noastre au fost puține, nu foarte lungi (până la mare, până la bunici), meticulos planificate și întotdeauna cu peripeții și opriri în te miri ce orășel sau pe marginea drumului, uneori cu orele până la următorul somn al micuței.

În contextul acesta, vacanța de Paște, se anunța ca o mare aventură, cu 10 zile plecați de acasă, cu câteva sute bune de kilometri de parcurs (la bunici, la munte, înapoi la bunici și abia dupa aceea acasă la București). Cu câteva zile înainte m-am surprins înainte de culcare că scotoceam în cap o scuză să nu mai plecăm.

Frica se strecura ușor, ușor, iar o viroză cu mulți muci a copilului părea a fi scuza perfectă să pun piciorul în prag și să spun copilul e bolnav, nu mai putem merge în vacanță, anulăm tot.

Cu toate astea, mi-am dat seama că sunt pe cale să greșesc, am respirat, am strâns din dinți și am hotărât să mă țin de plan.

Mi-am anunțat fratele și pe partenera acestuia, care au de asemenea un fetiță un pic mai mare ca a mea, că am un copil cu muci (doar muci) și aceștia mi-au zis că nu au nicio rezervă, putem să mergem linitiți la ei în vizită (ei locuiesc cu bunicii). Am făcut inventarul borsetei cu medicamente și am pornit-o spre vacanță.

Cum a fost? Copila a fost foarte fericită cu verișoara și celelalte rude și prieteni. Nu exagerez când spun că a fost numai un zâmbet tot timpul. Se trezea râzând și strigându-și verișoara. A mâncat bine, a dormit bine, a stat mult afară. Fetele s-au îmbrățișat, au tusit una în fața celeilalte, s-au certat și împăcat de multe ori. Bunicii le-au dat dulciuri pe ascuns și le-au lasat să se bălăcească făcându-se că udă florile.

La munte, micuța mea a descoperit un parc maaare (după spusele ei). A dormit chiar de două ori pe zi, a socializat foarte mult cu alți copii din hotel și din locurile vizitate.

Mai mult decât atât, a început efectiv să vorbească, să spună chiar propoziții scurte, cred că și-a triplat sau poate chiar mai mult vocabularul. Mucii au trecut, nici nu știm exact când, pentru că ne-am relaxat și noi puțin.

Am mers mult cu mașina (mult pentru un copil cu rău de mișcare), am fost flexibili, ne-am adaptat, am mâncat pe iarbă verde și la restaurant (adică inclusiv ceva zahăr).

Pe scurt, ne-am întors acasă cu alt copil, cu un copil mult mai vorăreț, mai sociabil, mai adaptat, cu un copil cu un rău de mașină ceva mai suportabil pentru că pe parcurs am reușit să o învățăm să se uite pe geam, cu un copil care când am ajuns acasă la București ne-a spus: 1Mama, tata nu place acasă, parc! – în traducere liberă: „Nu îmi place acasă, vreau în parc”.

Morala: am ajuns în etapa pe care o consider cea mai provocatoarea pentru mine ca mamă, cea în care copila mea este extrem de dornică să exploreze, să învețe și să descopere lumea.

Cred că îmi cunosc limitele și angoasele, știu că nu îmi va fi ușor. Sper că știu ce am de făcut, cu siguranță știu că am multe de învățat.

Adio aripi de elicopter, bun venit aripi de libertate și curaj!