Adela Metaxa este director financiar la o școală internațională din Qatar, unde trăiește alături de cei trei copii ai săi.
Aceasta a acceptat să răspundă întrebărilor Revistei Margot, legate de viața unei familii de români în Qatar, și sistemul educațional din statul arab.
Revista Margot: Când a survenit mutarea și în ce circumstanțe s-a produs aceasta?
Adela: Locuiam în București cu doi copii mici, Mihnea (2 ani) și Michaela (8 luni). Era sfârșitul lui 2012. Eu jonglam între bebeluș, programul proaspăt început de grădiniță al lui Mihnea, serviciul la bancă, delegațiile; iar soțul meu era mereu pe drumuri între Sinaia (unde lucra la un proiect) și București.
Compania la care lucra soțul meu avea proiecte de extindere în Orientul Mijlociu și i s-a propus să lucreze un an în Muscat. În contextul prezentat mai sus, propunerea pe care am primit-o a venit ca o eliberare. Am plecat într-un concediu sabatic de un an, care s-a transformat într-o expatriere de 6 ani. Mutarea a fost un moment excelent pentru familia noastră de a locui permanent sub același acoperiș, și, mai ales, a reprezentat o ocazie mult așteptată de a petrece timp cu copiii și de mă ocupa, o vreme, doar de ei.
După un an în care a lucrat în Sultanatul Oman, soțul meu a fost transferat la filiala din Doha a companiei, așa că ne-am mutat în Qatar. Viața noastră a continuat în același fel, iar eu și copiii am început a descoperi locuri și lucruri noi. Deși împart același colț de continent și aceeași cultură, omanezii sunt destul de diferiți de qatarieni, iar Doha are cu totul altă atmosferă decât Muscatul.
De obicei, în Qatar ajungi când accepți oferta unui job stabil, iar viza ta de lucru este deja aranjată. Altfel, nu este deloc ușor să găsești un serviciu aici. Contează mult să cunoști persoanele potrivite, care te pot recomanda. Cel puțin unul dintre membrii familiei expatriate trebuie să dețină statutul de lucrător/ sponsorizat, în cele mai multe cazuri, acesta este bărbatul. El este sponsorizat de către angajator, care este, oarecum, responsabil de starea lui în Qatar (trebuind să se asigure de cazarea angajatului său, transportul etc). Soția angajatului se află în grija soțului său. Ea poate lucra, dar o face de multe ori păstrându-și statutul de protejată.
În cazul în care partenera lucrează, ea încheie un contract „local” de muncă, prin care nu obține beneficii sociale, doar salariu. Bineînțeles, am întâlnit și cazuri în care partenerele de sex feminin au venit în Qatar prin intermediul unui job „sponsorizat”, iar ele la rândul lor au devenit mai departe „sponsorul” principal al familiei lor, însă această situație este mai degrabă o excepție.
Poate părea ciudat pentru occidentali, dar cuplurile necăsătorite nu sunt recunoscute oficial aici. Mai mult, este ilegal să locuiești în casă cu cineva care nu îți este partener legal.
Diploma din învățământul românesc este recunoscută în Qatar pentru o serie de profesii, precum cele de inginer, economist sau profesor. Pentru alte profesii, ca cea de medic, este puțin mai complicat, însă se pot da examene de echivalare a diplomei.
În Qatar nu este permis să cumperi proprietăți rezidențiale, dacă nu ești cetățean qatarian, cu excepția unei secțiuni de teren din Doha, The Pearl. Rezidenții străini închiriază case și apartamente la prețuri foarte ridicate, față de România de exemplu. Prețul este însă comparabil cu nivelul chiriilor practicate în marile capitale Europene.
Business-uri locale deschise de români nu există, din experiența mea de până acum. Nu se găsesc nici produse românești în supermarketuri, spre dezamăgirea mea. La un moment dat am văzut un brand românesc de dulceață, însă a dispărut între timp.
În ceea ce privește sistemul de sănătate, suntem norocoși că putem beneficia de unul public, de înaltă calitate. Qatarienii au investit în tehnologie de vârf în cadrul spitalelor, școlilor, și în specialiști foarte bine pregătiți. Pacienții au parte de servicii de înaltă calitate în spitalele de stat, în care au acces gratuit toti rezidenții, indiferent dacă sunt cetățeni sau nu.
De curând, s-a deschis în Doha un spital mare de pediatrie, Sidra. Am avut ocazia să merg la un consult cu fetița mea și am rămas impresionată. Chiar și medicul, venit din Paris, îmi spunea că rar a văzut în spitale asemenea dotări. Pe lângă sistemul de stat, există clinici și spitale private, la care au acces persoanele care se bucură de o asigurare de sănătate oferită de angajator. Însă, pentru probleme serioase, spitalul de stat rămâne cea mai bună opțiune.
Revista Margot: Cum v-ați acomodat și cum s-au integrat cei mici în sistemul educațional?
Adela: Am avut multă vreme sentimentul că trăim „într-o altă lume” și cred că așa și era. Totul era nou, un loc unde trăiau localnicii, dar și zeci de alte naționalități venite din toată lumea, aducând de acasă tradițiile, limba, îmbrăcămintea din țara de unde proveneau etc. În Oman, la fel ca în Qatar, majoritatea populației provine din altă parte a lumii. Deși călătoriserăm mult în Occident, ni se părea că odată ajunși în Asia, nu vazuserăm nimic.
Când ne-am mutat, copiii erau micuți și nu mă gândeam încă să îi dau la gradiniță, respective creșă. Abia ce îmi câștigasem timpul să stau cu ei acasă. Am luat zilele așa cum veneau, ghidate de programul copiilor și am descoperit împreună cu ei un oraș, o țară, o civilizație nouă.
Am așteptat încă un an până să îl trimitem pe Mihnea la gradiniță (preschool), când a împlinit exact 4 ani. În 2014, în Qatar, școlile bune aveau lungi liste de așteptare. Se spunea chiar că, în acea perioadă, unii expați occidentali refuzau să vină aici din cauza faptului că era greu să găsești un loc la o școală de top. Lucrurile s-au mai schimbat de când situația economică și politică s-a agravat, căci au mai plecat din expați și s-au mai deschis școli noi și bune (inclusiv cea la care lucrez în prezent).
În 2014, am avut norocul de a găsi o grădiniță Montessori, singura de acest fel din Qatar, care se deschisese cu un an în urmă. Acolo a început Mihnea grădinița, iar după un an, Michaela a fost înscrisă și ea în aceeași instituție.
Când Mihnea a împlinit 6 ani, a început Clasa I la Școala Finlandeză. Acum este în clasa a II-a tot acolo, iar Michaela este și ea în Clasa 0.
În cazul lor nu s-a pus problema ca cei mici să se integreze într-un sistem educațional nou. Ei au început gradinița în Qatar, iar educatorii au făcut ca adaptarea lor să fie ușoară. Conducerea grădiniței a acceptat ca cei mici să aibă un program mai scurt la început, iar eu am putut urmări pe camera de supraveghere cum decurg primele lor zile în cadrul grădiniței.
La școală, lucrurile sunt puțin mai rigide, sunt mai multe reguli de urmat și fiecare absență sau întârziere este contorizată. Sunt acceptate absențele motivate de către medic, însă, cu toate acestea, numărul lor este limitat. După un anumit număr de absențe, fie ele motivate sau nu, un copil poate fi pus în situația de a repeta clasa sau de a schimba școala.
Însă, și aici în Qatar toată lumea este în general foarte amabilă, căci, până la urmă, vorbim de școli private, unde părinții sunt clienții.
Copii, îmbrăcați trdaițional de Qarqe’an (practică anuală specifică statelor arabe). sursa foto: Pinterest
Click pentru continuarea articolului
Revista Margot: Poți să faci o descriere a sistemului de învățământ din Qatar?
Adina: Qatarul este un melting pot, 70% din populație provine din alte părți ale lumii. Pe lângă școlile de stat, majoritatea de fete sau de băieți (separate), unde au acces doar localnicii, există:
– școli Filipineze, la care se urmează integral programa din Filipine, iar vacanța de vară începe în luna martie,
– școli Indiene, școli Pachistaneze, școli britanice, americane, IB (International Baccalaureate), etc.
Toți expații își trimit copiii la una din școlile private, menționate mai sus. Taxele scolare variază mult de la un sistem la altul. Însă pentru familiile de occidentali, într-un sistem britanic, american sau internațional, ele costă între 7.000 și 20.000 de dolari pe an.
Qatarienii mizează mult pe dezvoltarea sectorului educației, el făcând parte din pilonii de creștere ai strategiei naționale pe termen lung. Se investește mult în crearea unor școli de elită. În acest sens, Guvernul a adus în țară o școală finlandeză, din câte știu eu singura autentică din afara Finlandei. Când spun că a fost adusă școala, mă refer la asta la propriu, căci toți profesorii sunt finlandezi, conducerea școlii este finlandeză, manualele sunt din Finlanda, dar traduse în limba engleza.
La fel ca și în cazul Școlii Finlandeze, Guvernul a sprijinit deschiderea câtorva școli IB de elită. IB. Acest sistem a fost creat în Elveția, acum 50 de ani, pentru copiii de diplomați, care, prin natura muncii lor, schimbă țara o dată la 3-4 ani. Este un sistem care, printre altele, dezvoltă curiozitatea copiilor și abilitatea lor de a se adapta ușor la schimbare.
Pe lângă celalalte școli internaționale, ambasadele au deschis aici ceea ce se numesc „community schools”, unde sunt acceptați cu prioritate copiii din țările de proveniență (școala algeriană, școala tunisiană, școala canadiană etc).
La școlile qatariene de stat au acces doar cetățenii din Qatar. Școala e în arabă si, de cele mai multe ori, divizată pe sexe. Deși în școlile private învățământul se desfășoară în limba engleză, învățarea arabei ca limbă străină este obligatorie, în majoritatea cazurilor.
Programul e relativ standard, pliat pe ziua de muncă a majorității companiilor qatariene și a administrației. Școala începe între 7 și 8 dimineața, dar copiii pot fi lăsați de la 6.30, conducerea școlii oferind supraveghere până la începerea orelor. Ziua se termină de obicei între 1 și 2 după-masa, după care se desfășoară o oră de activități extrașcolare.
Specific Qatarului este că nu există afterschool. Asta pune probleme mamelor care lucrează, iar acestea nu sunt puține. De aceea, majoritatea familiilor de aici au bone.
Familia noastră a rezistat mulți ani ideii de a avea o bonă , cât timp eu nu am avut un serviciu. După angajare însă, nu am mai putut să iau copiii de la școala sau să stau cu ei. Am trecut și noi pe sistemul bonă plus șofer – copiii sunt preluați de la școala de șoferul familiei, iar bona stă cu ei până ajung eu acasă. Alte familii folosesc sistemul privat de transport al școlilor.
Majoritatea soțiilor de expați, însă, nu lucrează și se pot ocupa de dusul și adusul copiilor de la școală – sistemul „mama taxi”, după cum le place mamelor să glumească.
După cum spuneam, copiii noștri studiază la școala finlandeză. Eu însămi lucrez la o școală nou deschisă, în sistem IB. Observ că cele doua curricule nu sunt foarte diferite, așa că am să răspund despre experiența combinată a celor două.
Se merge mult pe învățarea prin joc, pe metode alternative și pe abordarea holistică a subiectelor. În IB, acestea se numesc Units of Inquiry. Se alege o temă și aceea se studiază la toate materiile, este abordată din toate părțile. De exemplu, dacă tema este o anumită specie de animale, la matematică se studiază statistica lor, la citire, evident, se citesc cărți despre ele, la geografie se studiază arealele unde trăiesc, astfel atingând concepte ca formele de relief, continentele etc. Periodic, subiectele se schimbă. Li se solicită copiilor să facă multă muncă individuală și în echipă. Se fac proiecte și copiilor li se dă ocazia de a le prezenta, astfel dezvoltându-le capacitatea de a vorbi in public.
În niciunul dintre cele doua sisteme pe care le cunosc nu se dau note. Copiii sunt evaluați, bineînțeles, însă fără a fi conștienți că sunt testați. Se trimit rapoarte părinților, însă acestea sunt strict confidențiale; în clasele mici evaluarea nu se discută cu elevii. O dată pe an, părinții sunt invitați în școală pentru ca elevii să le prezinte o lecție. Timp de o oră, cei mici „predau” părinților ce au învățat la diferite materii. Este o invitație la autoevaluare, iar copiii înșiși sunt invitați să vorbească despre țelul lor personal sau despre ariile unde ar dori să-și îmbunătățească cunoștințele.
Revista Margot: Cum decurge comunicarea dintre părinți și profesori?
Adina: Toate școlile folosesc câte un software, o platformă media de comunicare cu părinții. Profesorii trimit zilnic mesaje cu ce s-a făcut la clasă, cu subiectele care trebuie, dacă e cazul, exersate acasă. Acestea pot fi mesaje adresate tuturor părinților dintr-o clasă sau mesaje individuale, în care profesorul atrage atentia părinților despre cazuri particulare.
Dacă se dorește să se comunice cu profesorul, trebuie prestabilită o întâlnire. Părinții știu că profesorii sunt ocupați la încheierea orelor, și, de regulă nu deranjează cu întrebări. Însă nu s-a întâmplat niciodată să nu primesc un răspuns la un mesaj sau email în mai mult de 2 zile.
Părinții se organizează și ei la rândul lor. În fiecare clasă există un părinte care se ocupă să strângă contactele celorlalți: se formează grupuri pe WhatsUp, se discută orice legat de școală, se organizează întâlniri în afara școlii, se pun la cale cumpărarea de cadouri și petreceri. Această interacțiune este poate printre cele mai eficiente moduri de a-ți face prieteni în comunitatea de expați.
Revista Margot: Vorbește-ne despre interacțiunea socială între copii noștri și localnici
Spre deosebire de școlile publice, exclusiv pentru qatarieni, la școlile private sunt înscriși un număr impresionant de naționalități. De exemplu, în școala copiilor mei sunt peste 50 de naționalități diferite și, cel puțin, la fel de multe limbi vorbite de elevi. Limba care îi unește este engleza și toți copiii o vorbesc. Cei care încep școala fără să vorbească engleza o prind surpinzător de repede. Am cunoscut copii de clase primară care nu vorbeau decât limba maternă la începutul școlii și cărora nu le-a trebuit mai mult de două luni să poată participa la toate activitățile în engleză, să învețe să citească și să scrie în engleză. Este cu adevărat impresionant.
Deși localnicii au acces gratuit la învățământul de stat, anumite familii optează pentru a-și trimite copiii la o școala internațională. Cele două școli pe care le cunosc au ambele o rată de 30% de qatarieni, ceea ce înseamnă, în medie, 8 copii din Qatar în fiecare clasă. Din câte am observant, aceștia au tendința de a se izola puțin de restul, sau de a ieși în evidență, mai ales băieții. Limba are cu siguranță un rol de jucat în asta: deși există mulți alți copii arabi în școala, fiecare vorbește dialectul țării din care provine. Astfel, un copil qatarian și un copil marocan se înțeleg mult mai bine în engleză și asta pentru că cei mici nu fac exercițiul de a trece prin araba clasică, cea pe care toată lumea o înțelege. Aceasta se învață în școală, nu acasă.
Cu alte cuvinte, am impresia că prieteniile se leagă mai ușor între copiii care nu sunt din Qatar. Poate și părinții un un rol de jucat în asta, pentru că foarte rar părinții qatarieni sunt activi în cadrul grupurilor de părinți și foarte rar își aduc copiii la întâlnirile din afara școlii, la zile de naștere, etc. Există, bineînțeles și excepții, însă nu am întâlnit multe cazuri.
Articolul face parte din seria “Familii de români în străinătate”.