Cum e să trăiești și să mergi la școală în Qatar – Partea I

Adela Metaxa este director financiar la o școală internațională din Qatar, unde trăiește alături de cei trei copii ai săi.

Aceasta a acceptat să răspundă întrebărilor Revistei Margot, legate de viața unei familii de români în Qatar, și sistemul educațional din statul arab.

Revista Margot: Când a survenit mutarea și în ce circumstanțe s-a produs aceasta?

Adela: Locuiam în București cu doi copii mici, Mihnea (2 ani) și Michaela (8 luni). Era sfârșitul lui 2012. Eu jonglam între bebeluș, programul proaspăt început de grădiniță al lui Mihnea, serviciul la bancă, delegațiile; iar soțul meu era mereu pe drumuri între Sinaia (unde lucra la un proiect) și București.

Compania la care lucra soțul meu avea proiecte de extindere în Orientul Mijlociu și i s-a propus să lucreze un an în Muscat. În contextul prezentat mai sus, propunerea pe care am primit-o a venit ca o eliberare. Am plecat într-un concediu sabatic de un an, care s-a transformat într-o expatriere de 6 ani. Mutarea a fost un moment excelent pentru familia noastră de a locui permanent sub același acoperiș, și, mai ales, a reprezentat o ocazie mult așteptată de a petrece timp cu copiii și de mă ocupa, o vreme, doar de ei.

După un an în care a lucrat în Sultanatul Oman, soțul meu a fost transferat la filiala din Doha a companiei, așa că ne-am mutat în Qatar. Viața noastră a continuat în același fel, iar eu și copiii am început a descoperi locuri și lucruri noi. Deși împart același colț de continent și aceeași cultură, omanezii sunt destul de diferiți de qatarieni, iar Doha are cu totul altă atmosferă decât Muscatul.

De obicei, în Qatar ajungi când accepți oferta unui job stabil, iar  viza ta de lucru este deja aranjată. Altfel, nu este deloc ușor să găsești un serviciu aici. Contează mult să cunoști persoanele potrivite, care te pot recomanda. Cel puțin unul dintre membrii familiei expatriate trebuie să dețină statutul de lucrător/ sponsorizat, în cele mai multe cazuri, acesta este bărbatul. El este sponsorizat de către angajator, care este, oarecum, responsabil de starea lui în Qatar (trebuind să se asigure de cazarea angajatului său, transportul etc). Soția angajatului se află în grija soțului său. Ea poate lucra, dar o face de multe ori păstrându-și statutul de protejată.

În cazul în care partenera lucrează, ea încheie un contract „local” de muncă, prin care nu obține beneficii sociale, doar salariu. Bineînțeles, am întâlnit și cazuri în care partenerele de sex feminin au venit în Qatar prin intermediul unui job „sponsorizat”, iar ele la rândul lor au devenit mai departe „sponsorul” principal al familiei lor, însă această situație este mai degrabă o excepție.
Poate părea ciudat pentru occidentali, dar cuplurile necăsătorite nu sunt recunoscute oficial aici. Mai mult, este ilegal să locuiești în casă cu cineva care nu îți este partener legal.

Diploma din învățământul românesc este recunoscută în Qatar pentru o serie de profesii, precum cele de inginer, economist sau profesor. Pentru alte profesii, ca cea de medic, este puțin mai complicat, însă se pot da examene de echivalare a diplomei.

În Qatar nu este permis să cumperi proprietăți rezidențiale, dacă nu ești cetățean qatarian, cu excepția unei secțiuni de teren din Doha, The Pearl. Rezidenții străini închiriază case și apartamente la prețuri foarte ridicate, față de România de exemplu. Prețul este însă comparabil cu nivelul chiriilor practicate în marile capitale Europene.

Business-uri locale deschise de români nu există, din experiența mea de până acum. Nu se găsesc nici produse românești în supermarketuri, spre dezamăgirea mea. La un moment dat am văzut un brand românesc de dulceață, însă a dispărut între timp.

În ceea ce privește sistemul de sănătate, suntem norocoși că putem beneficia de unul public, de înaltă calitate. Qatarienii au investit în tehnologie de vârf în cadrul spitalelor, școlilor, și în specialiști foarte bine pregătiți. Pacienții au parte de servicii de înaltă calitate în spitalele de stat, în care au acces gratuit toti rezidenții, indiferent dacă sunt cetățeni sau nu.

De curând, s-a deschis în Doha un spital mare de pediatrie, Sidra. Am avut ocazia să merg la un consult cu fetița mea și am rămas impresionată. Chiar și medicul, venit din Paris, îmi spunea că rar a văzut în spitale asemenea dotări. Pe lângă sistemul de stat, există clinici și spitale private, la care au acces persoanele care se bucură de o asigurare de sănătate oferită de angajator. Însă, pentru probleme serioase, spitalul de stat rămâne cea mai bună opțiune.

Revista Margot: Cum v-ați acomodat și cum s-au integrat cei mici în sistemul educațional?

Adela: Am avut multă vreme sentimentul că trăim „într-o altă lume” și cred că așa și era. Totul era nou, un loc unde trăiau localnicii, dar și zeci de alte naționalități venite din toată lumea, aducând de acasă tradițiile, limba, îmbrăcămintea din țara de unde proveneau etc. În Oman, la fel ca în Qatar, majoritatea populației provine din altă parte a lumii. Deși călătoriserăm mult în Occident, ni se părea că odată ajunși în Asia, nu vazuserăm nimic.

Când ne-am mutat, copiii erau micuți și nu mă gândeam încă să îi dau la gradiniță, respective creșă. Abia ce îmi câștigasem timpul să stau cu ei acasă. Am luat zilele așa cum veneau, ghidate de programul copiilor și am descoperit împreună cu ei un oraș, o țară, o civilizație nouă.

Am așteptat încă un an până să îl trimitem pe Mihnea la gradiniță (preschool), când a împlinit exact 4 ani. În 2014, în Qatar, școlile bune aveau lungi liste de așteptare. Se spunea chiar că, în acea perioadă, unii expați occidentali refuzau să vină aici din cauza faptului că era greu să găsești un loc la o școală de top. Lucrurile s-au mai schimbat de când situația economică și politică s-a agravat, căci au mai plecat din expați și s-au mai deschis școli noi și bune (inclusiv cea la care lucrez în prezent).

În 2014, am avut norocul de a găsi o grădiniță Montessori, singura de acest fel din Qatar, care se deschisese cu un an în urmă. Acolo a început Mihnea grădinița, iar după un an, Michaela a fost înscrisă și ea în aceeași instituție.

Când Mihnea a împlinit 6 ani, a început Clasa I la Școala Finlandeză. Acum este în clasa a II-a tot acolo, iar Michaela este și ea în Clasa 0.

În cazul lor nu s-a pus problema ca cei mici să se integreze într-un sistem educațional nou. Ei au început gradinița în Qatar, iar educatorii au făcut ca adaptarea lor să fie ușoară. Conducerea grădiniței a acceptat ca cei mici să aibă un program mai scurt la început, iar eu am putut urmări pe camera de supraveghere cum decurg primele lor zile în cadrul grădiniței.

La școală, lucrurile sunt puțin mai rigide, sunt mai multe reguli de urmat și fiecare absență sau întârziere este contorizată. Sunt acceptate absențele motivate de către medic, însă, cu toate acestea, numărul lor este limitat. După un anumit număr de absențe, fie ele motivate sau nu, un copil poate fi pus în situația de a repeta clasa sau de a schimba școala.

Însă, și aici în Qatar toată lumea este în general foarte amabilă, căci, până la urmă, vorbim de școli private, unde părinții sunt clienții.

Copii, îmbrăcați trdaițional de Qarqe’an (practică anuală specifică statelor arabe). sursa foto: Pinterest

Click pentru continuarea articolului