Citește continuarea interviului Măcrinei cu Adela Metaxa, o mamă româncă care trăiește în Qatar.
Revista Margot derulează o serie de interviuri despre sistemul de educație și traiul cu copii, în alte state ale lumii.
Dacă ți-a scăpat prima parte a articolului, click aici.
Revista Margot: Vorbește-ne despre dezvoltarea personală a copilului? Descoperirea și dezvoltarea abilităților? Cum se promovează acestea lucruri în cadrul societății?
Adela: Îmi place foarte mult că școlile internaționale din Qatar au o curriculă foarte echilibrată – se acordă egală importanță educației fizice, muzicii, artelor plastice, dar și matematicii sau literaturii.
Mai mult, se formează cluburi pe subiecte de interes, se promovează artele vizuale prin organizarea unor trupe de teatru, spectacole. La școala copiilor a fost organizat un concurs de talente. Michaela, fiica mea, a cântat la vioară, pe scenă, în fața copiilor din școală, iar, alături de ea, au mai fost și alți colegi, printre care doi băieți care exersau „scheme” cu mingi de fotbal sau un băiețel care asambla cubul Rubik în doar câteva secunde.
Revista Margot: Poți oferi o serie de sfaturi pentru mămici?
Adela: Situația s-a schimbat în Qatar față de acum câțiva ani când era imposibil să găsești un loc la o școală bună fără să fi așteptat luni bune pe liste de așteptare interminabile.
Dacă m-aș muta în Qatar acum, aș lua toate școlile mari la rând și le-aș vizita, aș sta de vorbă cu conducerea.
M-aș uita la felul în care sunt integrate persoanele care nu vorbesc limba engleză, la cât de omogenă este populația de elevi, ca naționalitate, și aș evita școlile care nu îndeplinesc criteriile importante pentru mine. Îmi doresc ca copiii mei să fie expuși la cât mai multe culturi diferite.
Costul școlii este un element critic de decizie, de aceea este important ca salariul unuia din părinți să includă un ajutor financiar destinat educației.
Nu în ultimul rând, aș alege întâi o școală care îmi place și, în funcție de aceasta, aș decide unde să-mi aleg locuința.
Doha poate fi foarte aglomerată la orele de vârf și nu aș vrea ca cei mici să petreacă două ore în trafic, în drumul spre școală și la întoarcerea acasă.
Revista Margot: Cum decurge o zi din viața copiilor?
Adela: Dimineața, copiii sunt conduși la școală de către tatăl lor. Este un drum de aproximativ 20 de minute cu mașina. Ajunși la școală, ei au parte de câteva minute să alerge pe afară cu ceilalți copii, acest lucru are loc în lunile de iarnă, din noiembrie până în martie. Vara, când afară sunt peste 40 de grade, copiii aleargă în holul școlii, construit special pentru a juca rolul unei „curți interioare de școală”.
Urmează apoi 5 ore de școală. Nu suntem niciodată siguri care este orarul lor în acea zi. Sunt anumite ore prestabilite, care sunt predate de profesori de specialitate (arabă, muzică, engleză, educație fizică), dar restul orelor ținute de învățătoare sunt programate așa cum crede aceasta de cuviință. În sistemul finlandez profesorul are multă libertate în a-și organiza ora în funcție de informațiile pe care vrea să le parcurgă cu copiii, dar adaptându-se la specificul grupului. Știm că se studiază matematica, științe naturale, știinte sociale, arte plastice. La sfârșitul săptămânii primim un raport cu ceea ce copii au făcut în acea săptămână.
Îmi place școala finlandeză (dar și IB văd că merge pe același principiu) pentru că sunt combinate activitățile în așa fel încât copiii să înțeleagă concepte, să rețină informații interesante. De exemplu, am văzut cum într-o zi au fost combinate matematica, educația fizică și orientarea în spațiu: copiii aveau niște puncte pe hartă (harta campusului), trebuiau să le găsească fizic, să alerge până acolo și, odată ajunși la destinație, să rezolve exercițiul de matematică care era era gata pregătit pentru ei, la finalul „misiunii”.
La sfârșitul programului școlar, adică la ora 13, am ales să îi lăsăm pe copii să participe pentru încă o oră la câte o activitate extrașcolară. De-a lungul timpului, copiii au întreprins activități precum programare, fotbal, yoga, scrimă etc.
În ceea ce privește vacanțele, la școlile internaționale se urmează un program comparabil cu cel din Europa: există câte o vacanță scurtă între trimestre, apoi o vacanță de primăvară, una de iarnă (aceasta nu se numește „vacanță de Crăciun”, dar, din fericire pentru noi, coincide cu sărbătorile creștine de iarnă) și o vacanță lungă de vară. În plus, mai există câteva zile libere cu ocazia celor două mari sărbători musulmane, Eid-uri.
Școlile internaționale le dau de ales copiilor între a lua masa la cantină sau a-și aduce un pachet de acasă. Nu este obligatoriu să mănânci la cantină. Dacă alegi asta, meniul este însă destul de variat. Întotdeauna cei mici pot lege din câteva feluri de mâncare, unul cu carne, altul vegetarian, sau poate mai picant (pentru copiii obișnuiți cu mâncarea condimentată).
De când lucrez din nou, cei mici sunt preluați de la școală de un șofer. Ei ajung acasă cu o oră înaintea mea. După-amiezele sunt destinate joacăi. Primesc foarte puține teme, și nu în fiecare zi. Iar în zilele când primesc teme pentru acasă, acestea sunt făcute în așa fel încât nu ar trebui să le ocupe copiilor mai mult de 20 de minute. Pe lângă tema scrisă, dacă aceasta există, Mihnea primește și o carte de citit pe săptămână. De asemenea, amândoi copiii au o oră de bibliotecă încorporată săptămânal în programa școlii. Ei aduc mereu cărți acasă, pe care le citim împreună.
Revista Margot: Ai alege ca cei mici sî învețe în sistemul de învățământ românesc?
Adela: Cred că dacă am avea de ales, aș alege ca cei mici să-și continue educația într-un sistem de învățământ în care se învață în limba engleză. Nu aș vrea să piardă abilitatea pe care o au în prezent, de a vorbi engleza la nivel nativ. Și cred că este greu, în România, mai ales dacă trăiești într-un oraș mai mic, să găsești o școală privată cu predare numai în limba engleză.
Cred, de asemenea, că le-ar fi greu să se adapteze la un sistem unde predarea se face pe modelul „profesorul dictează-copilul memorează”. De fapt, nu sunt sigură cum mai este sistemul românesc acum, dar așa funcționau lucrurile când mergeam eu la școală.
Dacă sau când ne vom întoarce acasă, voi face tot posibilul să găsesc o școală cu sistem alternativ, de preferință cu predare în limba engleză. Posibilitatea de a ține copiii într-o astfel de școală a devenit, de fapt, motivul principal pe lista argumentelor pro/contra întoarcerii acasă.
Revista Margot: Ce înseamnă pentru tine a-ți crește copiii în străinătate?
Adela: Sper ca experiența copiilor într-o țară în care conviețuiesc zi de zi împreună cu alte zeci de naționalități îi va face cu adevărat cetățeni ai lumii, curioși față de tot ceea ce este nou și diferit, sper să fie mereu toleranți și deschiși față de alte religii și culturi.
Există în același timp, adânc în sufletul meu și teama de a nu-i dezrădăcina. Sper, totuși, că legătura cu România și cu familia de acasă este destul de puternică pentru ca ei să știe cine sunt și de unde provin.
Este chiar amuzant că, acum câțiva ani, Mihnea m-a întrebat de ce suntem români. Ce ne definește ca români, de fapt? Faptul că suntem născuți în România? Există vreun răspuns corect la această întrebare? Cum rămâne atunci cu Marcu, bebelușul meu, care este născut în Qatar, spre deosebire de ceilalți doi copii, născuți în România? Ține oare acest lucru mai mult de faptul că noi, părinții acestor trei copii, venim din România? Este limba responsabilă de definirea noastră? Sau tradițiile? Încă nu am răspunsurile la întrebarea băiatului meu Mihnea. Însă am remarcat că lui Mihnea și Michaelei le este relativ mai ușor să numească țara care înseamnă pentru ei acasă decât altor prieteni de-ai lor, ai căror părinți provin fiecare dintre ei din țări diferite, iar ca familie trăiesc într-un al treilea stat.
Click pe numărul 2 pentru continuarea interviului
Revista Margot: Care este situația competivității dintre copii?
Adela: Niciodată nu am primit informații legate de unde se poziționează copilul meu față de colegi (nominal, cum se compară cu ceilalți), asta pentru că evaluarea se concentrează pe evoluția copilului comparativ cu el însuși, și nu cu ceilalți. Cu atât mai puțin, niciodată nu au fost anuntați copiii, de față cu colegii, ce rezultate au obținut la un anume proiect sau o testare.
Pe de altă parte, cei mici sunt puși și în fața situațiilor în care există concurență, de exemplu la concursuri sportive. De fapt, în raportul școlar pe care l-am primit trimestrul trecut, mi s-a transmis că cei doi copiii ai mei știu „să piardă” – semn că a ști să pierzi și să câștigi se educă și în școală.
Am impresia că școala încearcă să păstreze un echilibru între a induce copiilor competivitatea și, în același timp, a-i ajuta să înțeleagă că important este să te compari mereu cu „tine însuți, cel de ieri”, și să devii mai bun în fiecare zi.
Anul trecut, Mihnea a primit un premiu de care sunt tare mândră: o Diplomă de excelență pentru progres. Se pare că a fost copilul din clasă care a progresat cel mai mult în decursul anului. Asta nu înseamnă că era la cel mai înalt nivel comparativ cu colegii săi, însă era mult mai sus decat propriul său nivel cu 10 luni în urmă.
Revista Margot: Care este poziția mamelor în societatea qatariană?
Adela: Nu aș putea spune că există condiții bune pentru tinerele mame care lucrează. Dimpotrivă, concediul de maternitate este foarte scurt, între 50 si 80 de zile. Concediul de paternitate nu există ca și concept aici.
Programul de lucru cu jumătate de normă nu este nici măcar prevăzut în Codul Muncii.
Copiii expaților nu beneficiază de alocații.
În schimb, mamele pot să-și reducă programul de lucru cu o oră pe zi, în primul an de viață al copilului.
În plus, școlile nu oferă asfterschool, ceea ce face și mai greu de organizat întreaga zi a unei mame. Din fericire, este relativ la îndemâna oricui să aibă o bonă (care de cele mai multe ori provine din state precum Filipine, Indonezia, Kenia, India, Sri Lanka etc).
Revista Margot: Ieșiți în oraș, doar voi doi, fără copii?
Adela: Câteodată da. Când e mama la noi și asta se întâmplă destul de des.
Altfel, cerem uneori bonei să ne ajute și seara.
Însă, de cele mai multe ori, ieșim cu copiii și suntem toți înapoi acasă la 8 seara.
Revista Margot: Gânduri despre contactul cu noua cultură în care trăiești acum?
Adela: Totul este atât de diferit față de acasă și de tot ceea ce știi, încât este aproape necesar să-ți resetezi preconcepțiile și să trăiești primul an, cel puțin, cu ochii larg deschiși și cu urechile ciulite. Așa am fost eu. Nimic din jur nu este așa cum știai.
Îmbrăcămintea care se poartă aici e mult mai conservatoare, mai modestă – asta m-a făcut să renunț la toata bluzele fără mânecă, la toate fustele scurte, la toate cămășile decoltate.
Limbile vorbite în jurul tău – talagog, malayalam, araba cu diferitele ei dialecte, hindi, urdu etc, nimic familiar – în așa măsură de nefamiliar încât maghiara sau germana, limbi pe care nu le vorbesc, îmi sună „a acasă”, ca și cum ar fi ale mele.
Mâncarea, condimentele necunoscute, sosurile atât de picante, raioanele întregi de fructe și legume la supermarket cu produse pe care nu le-am văzut în viața mea, darămite să le știu numele, sunt un adevărat șoc cultural în sine. Nu am reușit să le aduc în bucătăria mea foarte mult. Cochetez cu curry-urile, însă mă descurajez când văd lista de 20 de condimente necesare și rămân la plictisitoarele sare, piper și ierburi aromatice.
Zgomotele orașului, șantierele unde se lucrează zi și noapte ca să se construiască stadioane și autostrazi. Traficul, chemările la rugăciune, de cinci ori pe zi, vinerile liniștite întrerupte de predica celor cinci moschei situate în apropierea casei noastre, îmi răsună în ureche ca și cum cei cinci imami s-ar răsti unul la altul. Așa e araba, sună dur, dar e o limba pasionantă. Mă străduiesc să o vorbesc de câțiva ani buni.
Doha e o fereastră spre cealaltă parte a lumii. Înainte să trăiesc aici credeam că am văzut multe, călătorind prin atâtea țări europene. M-am înșelat. Iar noi, vesticii, ne confundăm unii cu altii de la distanță. Pentru ei, „esticii”, noi suntem „ceilalți”, „albii”, din păcate încă privilegiați în societate.
Revista Margot: Există lucruri din cadrul acestei societăți, de care te-ai putea lipsi?
Adela: Am venit aici, în primul rând, pentru că ne-am dorit experiența de a trăi într-o țară atât de diferită de cea în care ne-am născut.
Având acest lucru în minte, îmi este greu să spun că sunt lucruri de care m-aș putea lipsi, pentru că asta ar însemna că vreau ca aici să fie ca acasă. Qatarul și-ar pierde farmecul și ar fi păcat.
Băiețel din Qatar. Fotografie de Zandro Sardinia
Articolul face parte din seria “Familii de români în străinătate”.