Cum e să trăiești și să mergi la școală în Qatar – Partea a II-a
Revista Margot: Care este situația competivității dintre copii?
Adela: Niciodată nu am primit informații legate de unde se poziționează copilul meu față de colegi (nominal, cum se compară cu ceilalți), asta pentru că evaluarea se concentrează pe evoluția copilului comparativ cu el însuși, și nu cu ceilalți. Cu atât mai puțin, niciodată nu au fost anuntați copiii, de față cu colegii, ce rezultate au obținut la un anume proiect sau o testare.
Pe de altă parte, cei mici sunt puși și în fața situațiilor în care există concurență, de exemplu la concursuri sportive. De fapt, în raportul școlar pe care l-am primit trimestrul trecut, mi s-a transmis că cei doi copiii ai mei știu „să piardă” – semn că a ști să pierzi și să câștigi se educă și în școală.
Am impresia că școala încearcă să păstreze un echilibru între a induce copiilor competivitatea și, în același timp, a-i ajuta să înțeleagă că important este să te compari mereu cu „tine însuți, cel de ieri”, și să devii mai bun în fiecare zi.
Anul trecut, Mihnea a primit un premiu de care sunt tare mândră: o Diplomă de excelență pentru progres. Se pare că a fost copilul din clasă care a progresat cel mai mult în decursul anului. Asta nu înseamnă că era la cel mai înalt nivel comparativ cu colegii săi, însă era mult mai sus decat propriul său nivel cu 10 luni în urmă.
Revista Margot: Care este poziția mamelor în societatea qatariană?
Adela: Nu aș putea spune că există condiții bune pentru tinerele mame care lucrează. Dimpotrivă, concediul de maternitate este foarte scurt, între 50 si 80 de zile. Concediul de paternitate nu există ca și concept aici.
Programul de lucru cu jumătate de normă nu este nici măcar prevăzut în Codul Muncii.
Copiii expaților nu beneficiază de alocații.
În schimb, mamele pot să-și reducă programul de lucru cu o oră pe zi, în primul an de viață al copilului.
În plus, școlile nu oferă asfterschool, ceea ce face și mai greu de organizat întreaga zi a unei mame. Din fericire, este relativ la îndemâna oricui să aibă o bonă (care de cele mai multe ori provine din state precum Filipine, Indonezia, Kenia, India, Sri Lanka etc).
Revista Margot: Ieșiți în oraș, doar voi doi, fără copii?
Adela: Câteodată da. Când e mama la noi și asta se întâmplă destul de des.
Altfel, cerem uneori bonei să ne ajute și seara.
Însă, de cele mai multe ori, ieșim cu copiii și suntem toți înapoi acasă la 8 seara.
Revista Margot: Gânduri despre contactul cu noua cultură în care trăiești acum?
Adela: Totul este atât de diferit față de acasă și de tot ceea ce știi, încât este aproape necesar să-ți resetezi preconcepțiile și să trăiești primul an, cel puțin, cu ochii larg deschiși și cu urechile ciulite. Așa am fost eu. Nimic din jur nu este așa cum știai.
Îmbrăcămintea care se poartă aici e mult mai conservatoare, mai modestă – asta m-a făcut să renunț la toata bluzele fără mânecă, la toate fustele scurte, la toate cămășile decoltate.
Limbile vorbite în jurul tău – talagog, malayalam, araba cu diferitele ei dialecte, hindi, urdu etc, nimic familiar – în așa măsură de nefamiliar încât maghiara sau germana, limbi pe care nu le vorbesc, îmi sună „a acasă”, ca și cum ar fi ale mele.
Mâncarea, condimentele necunoscute, sosurile atât de picante, raioanele întregi de fructe și legume la supermarket cu produse pe care nu le-am văzut în viața mea, darămite să le știu numele, sunt un adevărat șoc cultural în sine. Nu am reușit să le aduc în bucătăria mea foarte mult. Cochetez cu curry-urile, însă mă descurajez când văd lista de 20 de condimente necesare și rămân la plictisitoarele sare, piper și ierburi aromatice.
Zgomotele orașului, șantierele unde se lucrează zi și noapte ca să se construiască stadioane și autostrazi. Traficul, chemările la rugăciune, de cinci ori pe zi, vinerile liniștite întrerupte de predica celor cinci moschei situate în apropierea casei noastre, îmi răsună în ureche ca și cum cei cinci imami s-ar răsti unul la altul. Așa e araba, sună dur, dar e o limba pasionantă. Mă străduiesc să o vorbesc de câțiva ani buni.
Doha e o fereastră spre cealaltă parte a lumii. Înainte să trăiesc aici credeam că am văzut multe, călătorind prin atâtea țări europene. M-am înșelat. Iar noi, vesticii, ne confundăm unii cu altii de la distanță. Pentru ei, „esticii”, noi suntem „ceilalți”, „albii”, din păcate încă privilegiați în societate.
Revista Margot: Există lucruri din cadrul acestei societăți, de care te-ai putea lipsi?
Adela: Am venit aici, în primul rând, pentru că ne-am dorit experiența de a trăi într-o țară atât de diferită de cea în care ne-am născut.
Având acest lucru în minte, îmi este greu să spun că sunt lucruri de care m-aș putea lipsi, pentru că asta ar însemna că vreau ca aici să fie ca acasă. Qatarul și-ar pierde farmecul și ar fi păcat.
Băiețel din Qatar. Fotografie de Zandro Sardinia
Articolul face parte din seria “Familii de români în străinătate”.
