Cum e să trăiești și să mergi la școală în Qatar – Partea a II-a
Citește continuarea interviului Măcrinei cu Adela Metaxa, o mamă româncă care trăiește în Qatar.
Revista Margot derulează o serie de interviuri despre sistemul de educație și traiul cu copii, în alte state ale lumii.
Dacă ți-a scăpat prima parte a articolului, click aici.
Revista Margot: Vorbește-ne despre dezvoltarea personală a copilului? Descoperirea și dezvoltarea abilităților? Cum se promovează acestea lucruri în cadrul societății?
Adela: Îmi place foarte mult că școlile internaționale din Qatar au o curriculă foarte echilibrată – se acordă egală importanță educației fizice, muzicii, artelor plastice, dar și matematicii sau literaturii.
Mai mult, se formează cluburi pe subiecte de interes, se promovează artele vizuale prin organizarea unor trupe de teatru, spectacole. La școala copiilor a fost organizat un concurs de talente. Michaela, fiica mea, a cântat la vioară, pe scenă, în fața copiilor din școală, iar, alături de ea, au mai fost și alți colegi, printre care doi băieți care exersau „scheme” cu mingi de fotbal sau un băiețel care asambla cubul Rubik în doar câteva secunde.
Revista Margot: Poți oferi o serie de sfaturi pentru mămici?
Adela: Situația s-a schimbat în Qatar față de acum câțiva ani când era imposibil să găsești un loc la o școală bună fără să fi așteptat luni bune pe liste de așteptare interminabile.
Dacă m-aș muta în Qatar acum, aș lua toate școlile mari la rând și le-aș vizita, aș sta de vorbă cu conducerea.
M-aș uita la felul în care sunt integrate persoanele care nu vorbesc limba engleză, la cât de omogenă este populația de elevi, ca naționalitate, și aș evita școlile care nu îndeplinesc criteriile importante pentru mine. Îmi doresc ca copiii mei să fie expuși la cât mai multe culturi diferite.
Costul școlii este un element critic de decizie, de aceea este important ca salariul unuia din părinți să includă un ajutor financiar destinat educației.
Nu în ultimul rând, aș alege întâi o școală care îmi place și, în funcție de aceasta, aș decide unde să-mi aleg locuința.
Doha poate fi foarte aglomerată la orele de vârf și nu aș vrea ca cei mici să petreacă două ore în trafic, în drumul spre școală și la întoarcerea acasă.
Revista Margot: Cum decurge o zi din viața copiilor?
Adela: Dimineața, copiii sunt conduși la școală de către tatăl lor. Este un drum de aproximativ 20 de minute cu mașina. Ajunși la școală, ei au parte de câteva minute să alerge pe afară cu ceilalți copii, acest lucru are loc în lunile de iarnă, din noiembrie până în martie. Vara, când afară sunt peste 40 de grade, copiii aleargă în holul școlii, construit special pentru a juca rolul unei „curți interioare de școală”.
Urmează apoi 5 ore de școală. Nu suntem niciodată siguri care este orarul lor în acea zi. Sunt anumite ore prestabilite, care sunt predate de profesori de specialitate (arabă, muzică, engleză, educație fizică), dar restul orelor ținute de învățătoare sunt programate așa cum crede aceasta de cuviință. În sistemul finlandez profesorul are multă libertate în a-și organiza ora în funcție de informațiile pe care vrea să le parcurgă cu copiii, dar adaptându-se la specificul grupului. Știm că se studiază matematica, științe naturale, știinte sociale, arte plastice. La sfârșitul săptămânii primim un raport cu ceea ce copii au făcut în acea săptămână.
Îmi place școala finlandeză (dar și IB văd că merge pe același principiu) pentru că sunt combinate activitățile în așa fel încât copiii să înțeleagă concepte, să rețină informații interesante. De exemplu, am văzut cum într-o zi au fost combinate matematica, educația fizică și orientarea în spațiu: copiii aveau niște puncte pe hartă (harta campusului), trebuiau să le găsească fizic, să alerge până acolo și, odată ajunși la destinație, să rezolve exercițiul de matematică care era era gata pregătit pentru ei, la finalul „misiunii”.
La sfârșitul programului școlar, adică la ora 13, am ales să îi lăsăm pe copii să participe pentru încă o oră la câte o activitate extrașcolară. De-a lungul timpului, copiii au întreprins activități precum programare, fotbal, yoga, scrimă etc.
În ceea ce privește vacanțele, la școlile internaționale se urmează un program comparabil cu cel din Europa: există câte o vacanță scurtă între trimestre, apoi o vacanță de primăvară, una de iarnă (aceasta nu se numește „vacanță de Crăciun”, dar, din fericire pentru noi, coincide cu sărbătorile creștine de iarnă) și o vacanță lungă de vară. În plus, mai există câteva zile libere cu ocazia celor două mari sărbători musulmane, Eid-uri.
Școlile internaționale le dau de ales copiilor între a lua masa la cantină sau a-și aduce un pachet de acasă. Nu este obligatoriu să mănânci la cantină. Dacă alegi asta, meniul este însă destul de variat. Întotdeauna cei mici pot lege din câteva feluri de mâncare, unul cu carne, altul vegetarian, sau poate mai picant (pentru copiii obișnuiți cu mâncarea condimentată).
De când lucrez din nou, cei mici sunt preluați de la școală de un șofer. Ei ajung acasă cu o oră înaintea mea. După-amiezele sunt destinate joacăi. Primesc foarte puține teme, și nu în fiecare zi. Iar în zilele când primesc teme pentru acasă, acestea sunt făcute în așa fel încât nu ar trebui să le ocupe copiilor mai mult de 20 de minute. Pe lângă tema scrisă, dacă aceasta există, Mihnea primește și o carte de citit pe săptămână. De asemenea, amândoi copiii au o oră de bibliotecă încorporată săptămânal în programa școlii. Ei aduc mereu cărți acasă, pe care le citim împreună.
Revista Margot: Ai alege ca cei mici sî învețe în sistemul de învățământ românesc?
Adela: Cred că dacă am avea de ales, aș alege ca cei mici să-și continue educația într-un sistem de învățământ în care se învață în limba engleză. Nu aș vrea să piardă abilitatea pe care o au în prezent, de a vorbi engleza la nivel nativ. Și cred că este greu, în România, mai ales dacă trăiești într-un oraș mai mic, să găsești o școală privată cu predare numai în limba engleză.
Cred, de asemenea, că le-ar fi greu să se adapteze la un sistem unde predarea se face pe modelul „profesorul dictează-copilul memorează”. De fapt, nu sunt sigură cum mai este sistemul românesc acum, dar așa funcționau lucrurile când mergeam eu la școală.
Dacă sau când ne vom întoarce acasă, voi face tot posibilul să găsesc o școală cu sistem alternativ, de preferință cu predare în limba engleză. Posibilitatea de a ține copiii într-o astfel de școală a devenit, de fapt, motivul principal pe lista argumentelor pro/contra întoarcerii acasă.
Revista Margot: Ce înseamnă pentru tine a-ți crește copiii în străinătate?
Adela: Sper ca experiența copiilor într-o țară în care conviețuiesc zi de zi împreună cu alte zeci de naționalități îi va face cu adevărat cetățeni ai lumii, curioși față de tot ceea ce este nou și diferit, sper să fie mereu toleranți și deschiși față de alte religii și culturi.
Există în același timp, adânc în sufletul meu și teama de a nu-i dezrădăcina. Sper, totuși, că legătura cu România și cu familia de acasă este destul de puternică pentru ca ei să știe cine sunt și de unde provin.
Este chiar amuzant că, acum câțiva ani, Mihnea m-a întrebat de ce suntem români. Ce ne definește ca români, de fapt? Faptul că suntem născuți în România? Există vreun răspuns corect la această întrebare? Cum rămâne atunci cu Marcu, bebelușul meu, care este născut în Qatar, spre deosebire de ceilalți doi copii, născuți în România? Ține oare acest lucru mai mult de faptul că noi, părinții acestor trei copii, venim din România? Este limba responsabilă de definirea noastră? Sau tradițiile? Încă nu am răspunsurile la întrebarea băiatului meu Mihnea. Însă am remarcat că lui Mihnea și Michaelei le este relativ mai ușor să numească țara care înseamnă pentru ei acasă decât altor prieteni de-ai lor, ai căror părinți provin fiecare dintre ei din țări diferite, iar ca familie trăiesc într-un al treilea stat.
