Conceptul continuum de îngrijire a bebeluşilor

Publicarea în anul 1975 a primei ediţii a cărţii „Conceptul Continuum. În căutarea fericirii pierdute” a atras numeroase reacţii din partea pediatrilor, dar şi a mamelor. Multe femei şi-au schimbat radical modul în care îşi creşteau copiii, unele au rămas însă sceptice vizavi de concept, în timp ce altele au căzut chiar în depresie, sub şocul afirmaţiilor făcute de Jean Liedloff, autoarea lucrării.

Cartea scriitoarei americane rămâne şi în zilele noastre una de referinţă în domeniul de parenting, deoarece teoriile lansate cu această ocazie nu îi pot lăsa complet indiferenţi nici pe cei mai exigenţi părinţi.

În opinia autoarei, mamele zilelor noastre au devenit neîncrezătoare în abilităţile lor înnăscute şi nu îşi mai cresc copiii aşa cum simt, urmându-şi instinctele, ci după cărţi de parenting la modă. Iar, în loc să îşi ţină aproape de ele bebeluşii şi să le ofere inegalabila căldură maternă, îi abandonează în pătuţuri de plastic, în ţarcuri sau cărucioare reci.

„Poate fi moda vremii să lase copilul să plângă până i se rupe inima, până cedează, până amorţeşte şi devine „copil cuminte”; sau să fie luat când mama are chef şi nu are altceva de făcut pe moment sau, după un alt curent recent de gândire, să lase copilul într-un vacum emoţional, neatins, cu excepţia aspectelor strict necesare şi apoi a nu arăta nici o expresie facială, nici plăcere, nici zâmbet, nici admiraţie, doar o privire goală”, scria Liedloff.

La polul opus, se află o abordare cu totul diferită de a creşte şi a îngriji copilul mic, care îşi are originile în trecutul îndepărtat al omenirii. Şi în prezentul nostru există comunităţi ce au păstrat această cutumă privind îngrijirea copilului nou-născut. Un exemplu îl reprezintă indienii Yekuana, care au inspirat-o pe autoare în susţinerea teoriilor sale. În această comunitate, mamele îşi poartă bebeluşii cu ele peste tot, oferindu-le ocazia să trăiască toate experienţele lor.

„De la naştere, bebeluşii continuum sunt purtaţi peste tot. Înainte să le cadă ombilicul, viaţa lor este deja plină de acţiune. Doarme aproape tot timpul, dar chiar şi când doarme el se obişnuieşte cu vocile oamenilor săi, cu sunetele activităţilor lor, cu lovituri, sărituri şi mişcări nesemnalizate, cu opriri neanunţate, cu ridicări şi presiuni pe diferite părţi ale corpului lor când purtătoarea lui îl mută să-i fie potrivit muncii ei sau să-i fie confortabil, cu ritmurile zilei şi nopţii, cu schimbările texturii şi temperaturii pielii şi cu sentimentul de siguranţă, de bine de a fi ţinut de un corp viu”, observa autoarea.

Despre importanţa perioadei „în-braţe”

Liedloff pune un accent deosebit pe perioada dintre primul minut al naşterii bebeluşului şi momentul când copilul este pregătit să se desprindă de mama lui. Ea susţine că în acest interval, de circa şase-opt luni, nou-născutul are nevoie disperată să fie la pieptul mamei sale, singurul loc care îi dă o stare de bine. Copiii civilizaţi sunt privaţi de etapa completă „în-braţe” şi, de aici, pornesc toate problemele copilului mai mare şi apoi ale viitorului adult.

„Perioada imediat următoare naşterii este cea mai impresionantă perioadă petrecută în afara corpului mamei. Ceea ce întâlneşte bebeluşul este ceea ce înţelege el drept natura vieţii. Fiecare impresie ulterioară poate doar confirma, într-o măsură mai mare sau mai mică, prima impresie, făcută când nu avea deloc informaţii despre lumea exterioară. Aşteptările lui sunt cele mai inflexibile pe care le va avea vreodată. Schimbarea din ospitalitatea totală a uterului este enormă, dar, după cum am văzut, a venit pregătit pentru marea săritură din uter la locul său în braţe. Pentru ce nu a venit pregătit este o săritură şi mai mare în orice fel, cu atât mai puţin pentru una într-un nimic, non-viaţă, un coşuleţ cu textile sau un pătuţ de plastic fără mişcare, sunet, miros sau senzaţie de viaţă. Ruptura violentă din continuum mamă-copil, atât de puternic conturată în timpul fazelor petrecute în uter, e de înţeles că se lasă cu depresie la mamă, precum şi cu agonie la bebeluş”, aprecia autoarea.

Mai mult, aceasta considera că un nou-născut lăsat să plângă în afara braţelor mamei suferă fără margini, iar suferinţa sa din pruncie se reflectă asupra vieţii de adult: (..)„bebeluşul în braţe (ca şi guru) se află într-o stare de fericire binecuvântată; bebeluşul care nu e în braţe are o stare de dorinţă, de tânjire în pustiul unui univers gol. (…) Când este abandonat, lăsat în afara continuum său de experienţe, nimic nu este acceptabil şi nimic nu este acceptat. Dorinţa este tot ce există, nu există nimic de folosit, nimic pe care să crească, să îndeplinească nevoia de experienţă, fiindcă experienţele trebuie să fie cele aşteptate şi nimic din experienţa strămoşilor care l-au format, nu l-a pregătit să fie lăsat singur, adormit sau treaz, cu atât mai puţin să fie lăsat singur să plângă. Experienţa lipsă a etapei în-braţe, golul rămas acolo unde ar fi trebuit să se afle sentimentele lui de încredere precum şi starea lui inefabilă de alienare vor condiţiona şi influenţa tot ceea ce el devine pe măsură ce creşte pe marginile abisului unde simţurile lui au fost oprite”.

Atuurile bebeluşului continuum

Etapa în-braţe, adică timpul dintre naştere şi începerea voluntară a târâtului, îl ajută pe cel mic ca, prin experienţele primite şi îndeplinirea expectanţelor înnăscute, să treacă treptat la noi aşteptări. Aşadar, dacă bebeluşul se simte în siguranţă, dorit şi „acasă”, în mijlocul activităţii înainte de a putea gândi, părerea lui despre experienţele de mai târziu va diferi mult de a unui copil care se simte nedorit şi nu e stimulat de experienţe.

Când se desprinde de braţele materne şi porneşte de-a buşilea pentru a explora lumea din jurul mamei lui, bebeluşul continuum poate face acest lucru fără intervenţie şi protecţie. Din acest moment, rolul mamei este doar de a fi disponibilă când el vine la ea sau o cheamă.

„Nevoia de contact constant cu mama se reduce rapid şi copilul mic va cere reîncărcarea puterii primite numai în momentele de stres la care nu poate face faţă cu puterile lui actuale. Aceste momente devin din ce în ce mai rare şi încrederea în sine creşte cu o viteză, profunzime şi lărgime care ar părea uimitoare oricui a cunoscut doar copii civilizaţi privaţi de etapa completă în-braţe”, nota Liedloff.

Nu mai este sarcina mamei să-i dirijeze celui mic acţiunile, nici să-l protejeze de pericole faţă de care ar fi perfect capabil să se protejeze singur, dacă i s-ar da ocazia. În opinia autoarei, aceasta este, probabil, partea cea mai dificilă la schimbarea către principiile continuum. Fiecare mamă va trebui să aibă încredere în abilitatea bebeluşului său pentru autoconservare atât de mult cât poate ea.

Punctele slabe ale bebeluşului non-continuum

Una dintre ideile pe care a vrut să le sublinieze Jean Liedloff în cartea sa este aceea că lipsa experienţei continuum are efecte puternice asupra copilului şi viitorului adult:  „Un bebeluş privat de experienţa necesară pentru a-i pune baza înfloririi depline a potenţialului înnăscut se poate să nu cunoască nici un moment binele necondiţionat care i-a fost natural neamului său timp de 99.99% din istoria sa. Privarea, în cazul în care el a suferit discomfortul şi limitările ei din prima copilărie, va fi menţinută nediscriminat ca parte a dezvoltării lui”.

După cum arată Liedloff, este deosebit de benefic pentru bebeluşi să se afle în acţiune alături de adulţi. În cazul în care nou-născutul este ţinut multă vreme de cineva care doar stă liniştit, nu va reuşi să înveţe calitatea vieţii active. Cine este atent poate observa faptul că bebeluşii îi încurajează pe oamenii din jur să-i distreze, un semn evident că ei aşteaptă şi doresc acţiune pe care să-şi bazeze dezvoltarea.

Răspunzând acelora care susţin că prea multă apropriere de mamă transformă un copil şi chiar adultul într-un dependent de părinţi, autoarea susţine contrariul: „Creşterea independenţei şi puterea de a se maturiza emoţional îşi au izvorul în mare parte în relaţia în braţe, cu toate aspectele ei. Cineva nu poate, aşadar, să devină independent de mama lui, decât prin ea, prin îndeplinirea rolului ei în mod corect, oferindu-i experienţa în-braţe şi permiţându-i să absolve din ea, după împlinire”.

Izolarea fizică şi lipsa experienţelor în perioada continuum se reflectă, conform lui Liedloff, şi asupra comportamentului bebeluşilor. Autoarea a remarcat, trăind în preajma membrilor comunităţii Yekuana, că bebeluşii continuum erau „moi şi uşor de manevrat, neopunându-se la a fi ţinuţi ş transportaţi în orice poziţie convenabilă”. Pe de altă parte, bebeluşii lumii civilizate, privaţi de experienţa continuum, sunt rigizi şi agitaţi: „ (…) îşi intind picioarele, lovesc cu ele, dau din măini cu putere şi îşi încordează spatele ca arcurile. Se zvârcolesc şi se încoardează în pătuţurile lor şi sunt greu de ţinut dacă fac aceleaşi mişcări când îi ridicăm. Ei încearcă să elibereze tensiunea acumulată, cauzată de preluarea unei energii mai mari decât sunt capabili să conţină sau să descarce”.

Scurte concluzii

Stilul de viaţă din lumea modernă ridică obstacole fără sfârşit în calea continuum-ului. Pentru a le înlătura, oamenii nu trebuie să se întoarcă la epoca de piatră. Ci doar să traducă lecţiile învăţate de la indienii Yekuana, în aşa fel încât aceastea să poată fi adaptate condiţiilor foarte diferite din civilizaţia noastră.

Nu este imposibil de găsit o cale de compromis prin care copiii să se bucure de mai multă căldură din partea părințiilor încă din primul minut de viață, să poată participa mai frecvent la treburile adulților, să primească o mai largă libertate şi posibilitatea de a explora în voie mediul înconjurător.

Indiferent dacă va îmbrăţişa sau nu vreuna dintre aceste idei, fiecare părinte este dator să se oprească pentru o clipă şi să se gândească la ce ar trebui să schimbe în modul în care îşi creşte copiii.