,,Te-ai gândit că poate le e frică de tine? Ești frumoasă, îți ies atâtea chestii, te descurci binișor singură…Să vezi ce bine o să fie când o să fie bine! Dar și când o să apară… O să vezi tu! Hai măi, sigur ai tu pe cineva, nu se poate”.
Și acum recunosc. Am! Altfel nu m-aș descurca. E greșeala pe care o repet mereu: oricât de tare nu mai cred în oameni, deseori, în el tot aleg să cred. Pentru că în fanteziile oamenilor uneori sunt mai multe adevăruri decât în imediata realitate. Îl am și e la mine-n cap, în piept, când iau decizii mari, când nu mi-e frică, când merg în locul preferat, când urc un munte, când mănânc desertul descompus, când beau vinul ăla vineri seara și mă-ntreb pe unde-o fi, când citesc rândurile alea și le mestec ca pe desertul descompus pe care aș vrea să-l împart cu el, când aș strânge-n brațe cel mai tare, când aș susține pe cineva sus și departe, când mi-e frică de mine. E la mine-n cap. Sunt vai și-amar și nu departe de copilul meu de 7 ani care avea cândva un prieten imaginar.
De ce nu e real? Pentru că îi e frică de realitatea mea, așa cum îmi este și mie adesea. Să-ți asumi trei vieți, când nici pe a ta singur nu ți-o poți pune gaj, e un exercițiu de forță majoră. El încă mai lucrează la a fi întreg și când o să ne întâlnim o să ne dăm cap în cap întregurile, până o să ne facem țăndări și-o să fim adunați în același făraș ca să ne fie lipite cioburile la un loc ca în arta Kintsugi. Când stau cu prietena mea, singurătatea, care-mi stoarce orice gând și-mi face din el sevă sau venin, mi-e cel mai dor de el. Atunci, fix atunci, mi-e cel mai dor de el.
El știe că nu-l aștept pe cal alb și nici nu e nevoie să aleagă cel mai șerpuit drum. Ar fi bine să vină drept, agale. Bine, clar poate să ia un roșu sec pe drum, eu aștept aici cu paharele goale, câteodată, deloc cuminte.
Avem multe de făcut și de suportat împreună: tre să râdem tot râsul pe care nu l-am râs amar de vreme, avem de săpat în noi și de plantat niște pomi să ne mai oxigenăm existența pe alocuri, avem de învățat unul de la celălalt cum stă să plouă cu soare după furtuni aprige, tre să jucăm până la epuizare Nu te supăra, frate, Monopoly, Dixit…asta pe lângă jocurile pe care le avem de jucat pe podea cu copiii ăștia ai mei.
Știu și cum îl cheamă. Să te cheme e o chestie tare serioasă. Te cheamă și vii, adică ești prezent. Eu știu că el se cheamă altfel. El se cheamă cu multă răbdare, în tihnă iar când vine nu se tăbară cu ochii pe el. Se adulmecă. Se așterne ca o zăpadă moale și mult așteptată. Ca pe o bucurie. Ca pe o pernă sub un cap care vrea să doarmă un somn cu ochii deschiși.
,,Hei, Violeta, așa ceva nu există! Bine că ești tu deșteaptă și scrii aici fanteziile tale siropoase’’. Da, draga mea voce critică, siropoasă dar Bio.
Sunt fantezii BioVio. Și cui fac rău dacă le am? Pe cine poluez? Lasă-le să-mi fie adevăr și eroare de sistem.
Lasă-le să-mi fie ele singura greșeală pe care o repet cu o consecvență acerbă. Și ce bine că ai apărut tu, critico, vezi că săptămâna viitoare te scot la masă. O să mâncăm descompus și-o să râdem în gând cu gura până la urechi, mai apoi o să ne-ngrijorăm că nu mai apare și-o să mustăcim când ne mai zice cineva că sigur avem noi pe cineva dar stă în umbră. O să mustăcim pentru că știm bine cum adevărul e deseori o fantezie. Și el chiar e. Dar e fantezie.
Ca o eroare de sistem, exact cum ziceam. Ca atunci când fostul partener a vrut să-ți scrie ,,coboară!’’ dar, în dimineață aia, litera ,,m’’ se trezise mai devreme decât litera,,b’’. Și-a ieșit ,,Comoară!’’. Un adevăr, nu altceva! Drago, critico, o să te dau mai încet că mă plouă norul ce-l aduci cu tine. Iar eu las să mă picure acum doar timpul. În așteptare. Picură tare și des. Mă plouă doar așteptarea. De așteptare, unde o să te adăpostesti?!?