Când ideologia bate mămicia. Un NU hotărât meniurilor sănătoase pentru copii în restaurante

Știu că e un titlu controversat și mi-l asum. Știu și că ceea ce urmează să scriu poate nu e așa comod, dar simt că trebuie spus, cu atât mai mult în zilele noastre.

Așadar, am trăit de curând o experiență din care am avut multe de învățat și care m-a pus pe gânduri, chiar m-a speriat un pic, o experiența care mi-a confirmat încă o dată cât de puternică poate fi o ideologie, cu atât mai mult când vorbim de o ideologie dominantă.

Dar să începem cu începutul

Am fost câteva zile în vacanță la munte cu copilul de un an și jumătate. În această vacanță ne-am aflat, de prea multe ori aș spune eu, în situația de a nu avea efectiv ce îi da să mânânce copilului la diversele restaurante la care am fost.

Important de menționat că nu căutam te miri ce preparate sofisticate, bio sau mai stiu eu ce mofturi. În principal nu hrănesc copilul cu carne de pui, porc, cu mezeluri sau prăjeli, cu alimente care conțin mult zahări și cam atât.

Căutam ceva legume, o ciorbă, un orez, un pește la cuptor sau la grătar. Punctul culminant al experienței l-am avut la mall în Râmnicu Vâlcea, unde pur și simplu nu am avut ce să îi dăm de mâncare, în afară de ceva măsline de pe o pizza și ceva pâine.

În acest context, un pic furioasă recunosc, mi-a venit ideea năstrușnică să scriu pe Facebook că aș vota poate partidul care ar propune o lege prin care să oblige proprietarii de restaurante să ofere clienților cel puțin  o variantă de meniu sănătos pentru copiii mici.

Am făcut postarea în fugă, dar cu gândul la o posibilă politică publică cu câteva componente principale: sănătate publică (vezi riscurile de obezitate la minori, bolile cardiovasculare etc), educație pentru sănatate (educația copiilor, dar și a părinților, care dacă nu se face în școli s-ar putea face și prin intermediul unor ateliere), dar și aspecte legate de reconcilierea vieții de familie cu cariera (reducerea marginalizării părinților cu copii mici care de multe ori evită sau renunță să iasă la masă în oraș pentru că asta însemnă să gătească în avans, să care după ei caserole și alte unstensile).

La câteva zile, pe un grup de mame din care fac parte se discuta o idee de politică publică prin care să se interzică televizoarele în creșele și grădinițele publice, context în care am adus în discuție și eu ideea cu restaurantele, apropo de politici care să vizeze dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Feedback-ul primit a fost unul recunosc neașteptat, dar mea culpa, sunt naivă.

Ce credeți?! Câteva mame mi-au răspuns tăios că vreau să le trimit înapoi în comunism, că le iau dreptul de a alege ce să le dea de mâncare copiilor, că este absurd să intervii în inițiativa privată și să le spui agenților economici ce să facă pentru că piața reglează asta, și desigur un presudo-argument cu care eu ca feministă sunt foarte obișnuită, mai exact cel care face o ierarhie a priorităților pentru a duce în derizoriu o temă care nu este pe placul cuiva, altfel spus: Avem alte prioriăți.

Adevărul este că marea majoritate a copiilor din România nu mănâncă la restaurant, pentru că trăiesc la limita sărăciei, iar asta este o problemă importantă care trebuie adresată.

Cum adevărat este și că cei care merg la restaurant, mânâncă de multe ori mâncare nesănătoasă, cum adevărat este și că în orașele mari ai de unde alege, dar de multe ori un meniu săntos pentru copil presupune și un buzunar pe măsură pentru părinte.

Și totuși, ce ar putea fi atât de greșit într-o astfel de politică? Faptul că am putea alege și ceva sănătos? Faptul că ar putea fi o politică cu costuri minime? Faptul că ar putea avea impact pe termen lung la îmbunătățirea calității vieții și a stării de sănătate a populație? Faptul că ar putea avea impact în ceea ce numim educație pentru sănătate?

Ar fi costisitor pentru agenții economici care ar avea pierderi? Mă îndoiesc. Gătesc zilinic, fac piața, mă uit la prețuri, fac bugetare în familie. Se poate face mâncare sănătoasă și cu costuri rezonabile, dacă nu chiar mici.

Ar fi totuși greu pentru agenți economici mici? Poate. Dar am putea gândi niște variabile pe care să le integrăm în propunerea de politică publică, care să se adreseze: restaurantelor cu mai mult de 20 de locuri la mese de exemplu (desigur trebuie făcute niște studii), restaurantelor care sunt amplasate lângă școli/grădiniție/locuri intens circulate etc.

Cum să le interzici (vezi funcționarea dacă nu au și o variantă de meniu sănătos pentru copii mici) agenților privați ceva? La fel de bine cum a fost interzis și fumatul în locurile publice.

Nu este comparabil? De ce? Obezitatea și bolile cardiovasculare sunt mai acceptabile social în comparație cu cancerul pulmonar?

Nu există oameni oamenii/copiii care sunt obezi din cauza selecției de mâncăruri din restaurante? Posibil.

Dar în lume în care trăim, o lume în care neo-liberalismul ne vrea la muncă cât mai mult, tot mai puțin mâncăm acasă mâncare gătită și sănatoasă. Eu cred că impactul e mai mare decât ce am putea intui la prima vedere.

Cine ne spune ce e sănătos sau nu? Aici chiar e destul de simplu. Cred totuși că s-ar gasi cineva în Ministerul Sănatății să ne ajute.

Poftă bună!