Andrada Mazilu – Premiul Merito pentru Excelență în Educație

O urmăresc pe Andrada de foarte mult timp pe pagina sa de Facebook, postările sale îmi aduc mereu zâmbetul pe buze și îmi redau încrederea în valoarea educației și în bunătatea umană.

Andrada este învățătoare la Liceul Teoretic Nikolaus Lenau din Timișoara și are cei mai fericiți elevi, care o iubesc la rândul lor nespus pe „Frau”. Orele ei abundă de voioșie, dorință pentru cunoaștere și răbdare, multă răbdare.

Nu m-a surprins când am auzit că anul acesta dedicatul dascăl a fost premiată la Gala Merito cu premiul de Excelență în Educație. Această distincție este doar una dintre puținele aprecieri pe care le-ar merita un pedagog atât de dedicat.

Nu pot însă să nu mă întreb de unde găsește Andrada energia de a schimba lucrurile când sistemul de învățământ românesc nu apreciază întrutotul valoarea unui suflet ca al ei?

Cum și de unde găsește curajul și forța de a răzbate cu atâta determinare și fericire printr-un sistem opac?

Facem astăzi o incursiune în lumea colorată a unui pedagog exceptional.

Vă garantez că după ce veți încheia de citit aceste rânduri vă veți dori să „repetați” școala primară în clasa Andradei.

-Revista Margot: Povestim un pic despre viaţa ta de elevă. Cum a fost să fii eleva mamei tale în clasele primare?

Andrada Mazilu: La vremea respectivă, în satul în care locuiam, exista o singură şcoală primară, cu o singură învăţătoare, care trebuia să predea simultan în limba germană tuturor copiilor înscrişi în toate aceste clase.

Din punctul acesta de vedere, învăţătoarea mea a fost un erou. Îmi amintesc şi acum momente de când eram elevă în clasa a patra, iar doamna învăţătoare, adică mama, avea patru clase distincte la care preda.

Pe cei mici îi învăţa să scrie, la clasa a doua avea o oră de citire, la clasa a treia făcea desen şi la clasa a patra matematică.

Este doar un mic exemplu din ceea ce înseamnă predarea în regim simultan.

În momentul de faţă mai avem şcoli în care se predă simultan, de regulă în zona rurală. Nu cred că societatea este conştientă de cât de greu le este dascălilor.

Învăţătoarea mea a fost întotdeauna dedicată meseriei, avea cele mai inovatoare abordări, se pregătea pentru toate orele şi crea cele mai frumoase contexte de învăţare.

În acelaşi timp nu aş recomanda ca învăţătorul să fie părintele copilului. De altfel, cred că şi legislaţia şcolară s-a schimbat în acest sens şi această soluţie se aplică doar dacă nu există alţi învăţători disponibili.

Cred că din nevoia de corectitudine, respectarea valorii de integritate şi teama de a nu fi judecat într-o comunitate atât de mică cum este satul, mama a fost mai strictă cu mine, mai exigentă, arătând că nu mă favorizează pentru că sunt copilul ei. Dar tot răul spre bine, mi-am dezvoltat rezilienţa şi am înţeles-o mai târziu.

Revista Margot: Mama ta este acum învățătoare chiar la școala unde predai şi tu. Cum anume te-a influențat aceasta în alegerea meseriei tale?

Andrada Mazilu: Uh, este întortocheată povestea. Acum suntem amândouă învăţătoare în Timişoara, dar situaţia nu a fost mereu la fel.

Eu m-am întors aici în urmă cu 5 ani, dar ea preda la această şcoală de mult mai multă vreme.

De fapt, în urmă cu mulţi ani, când părinţii mei trebuiau să decidă parcursul nostru şcolar, au decis să se mute din satul în care am crescut, Biled, la Timişoara. Mama a dat un concurs pentru obţinerea postului şi s-a titularizat la şcoala aceasta, iar eu am fost aici elevă.

Vechimea ei în şcoală este probabil de aproximativ 18 ani. Acum, deşi lucrăm în aceeaşi instituţie, nu ne vedem foarte des la şcoală. Suntem în clădiri separate şi avem rar proiecte împreună.

La nivel conştient nu cred că m-a influenţat în luarea deciziei. Din contră, când trebuia să îmi aleg liceul a încercat să mă convingă să nu aleg carierea didactică.

Mi-a prezentat multe dezavantaje din mediul educaţional. Paradoxal, în primii mei ani de învăţământ, când a fost mai greu şi am vrut să renunţ, m-a încurajat să rămân în sistem. Oamenii se schimbă pe parcursul vieţii lor. Acum ar putea ţine conferinţe de câteva ore în care ar povesti despre frumuseţea acestei meserii şi de ce avem nevoie de cât mai mulţi dascăli dedicaţi.

Ce îmi amintesc în copilărie este că mama avea chitară. Ştia să cânte atât de frumos. Aveam cele mai frumoase ore de muzică. Venea cu chitara, cu flautul, cu acordeonul sau cu pianina şi ne pregătea multe activităţi inedite. La vremea aceea nu aveam copiatoare în şcoli, ne scria de mână multe fişe şi decupa imagini frumoase din diferite reviste pentru a ne lipi în caiete stickere.

Petrecea mult timp acasă pregătind orele pentru a doua zi, mergea la cursuri de formare şi venea cu o sumedenie de idei noi pe care le aplica imediat. Avea un talent extraordinar la desen şi ţin minte că am rămas fără cuvinte când i-a pictat pe Mickey Mouse şi pe Minnie pe pereţi. Mi se părea că desenează ireal de frumos.

Într-un an stăteam cu ea în pat şi mi-a zis că îşi face gânduri multe despre serbarea de Crăciun. Atunci, copil fiind, mi-am lăsat imaginaţia să zboare şi am început să creez o idee de serbare atipică. Mama a fost foarte interesată, a sărit din pat, a luat caietul şi un pix şi a început să noteze. Ideea a fost implementată şi am avut o serbare foarte creativă. Îmi plăcea la ea că organiza multe excursii şi scria foarte frumos. Din păcate nu i-am moştenit talentul muzical şi nici cel artistic. O consolez spunându-i că poate cânta şi desena cu viitorii nepoţi.

Revista Margot: Cum este să predai la școala la care ai învățat?

Andrada Mazilu: Am fost eleva şcolii „Liceul Teoretic Nikolaus Lenau” doar patru ani de zile, în perioada gimnaziului.

Am ajuns la această şcoală în clasa a V-a şi trecerea de la clasa primară la gimnaziu a adus multe schimbări.

Ne-am mutat într-un oraş nou, nu am avut la început o locuinţă a noastră şi nu eram obişnuită cu dimensiunea şi proporţiile unui oraş.

Am avut profesori care m-au inspirat şi încurajat în şcoala aceasta, nu toţi, dar unii m-au format şi marcat pozitiv. Ne vedem rar, de obicei doar la consilii profesorale şi evenimente de formare pentru că eu predau într-o clădire în care sunt doar clasele primare.

Cum mă simt acum? Mărturisesc că mă simt în continuare elevă când mă întâlnesc cu foştii mei profesori. Lucrez de ceva timp cu psihicul meu ca să nu mă mai percep un elev în preajma lor, mai ales în preajma celor care mă făceau să mă simt anxioasă, elevă fiind.

Revista Margot: La liceu te-ai mutat în Sibiu pentru a putea urma profilul unui liceu pedagogic. Cum a fost să stai departe de casă și de familie la o vârstă atât de fragedă?

Andrada Mazilu: După cei patru ani la ţară, au urmat patru ani la şcoala din Timişoara şi apoi alţi patru în Sibiu.

Diferenţa majoră în mutarea de la Sibiu a fost faptul că am plecat fără familie.

Am locuit într-un internat, departe de casă, văzându-mi familia, în cel mai bun caz, o sâmbătă pe lună. Perioada de acolo a fost maturizarea mea, formarea mea şi a reprezentat o perioadă care mi-a marcat profund devenirea.

A fost precum un carusel, cu bucurii şi tristeţi, cu provocări şi multe momente grele, cu distracţie şi clipe frumoase. A fost şi perioada în care am descoperit voluntariatul şi implicarea socială, a fost perioada în care am învăţat foarte multe, dar şi perioada în care am suferit. Rănile s-au vindecat şi sunt bucuroasă cu ce am rămas după această experienţă. Chiar dacă a fost dificilă, dacă ar fi să aleg din nou, atunci aş repeta-o.

Click pe numărul 2 pentru continuarea articolului

Revista Margot: În timpul facultății ai câștigat o bursă în Germania și ai avut șansa de a rămâne acolo. Ce te-a făcut totuși să revii în România? Care sunt diferențele dintre sistemul de învățământ german și cel românesc?

Andrada Mazilu: Pentru mine a fi profesor în România este o alegere conştientă în fiecare zi.

Am ales acest domeniu pentru că vreau să îmi aduc aici aportul, vreau să fac o transformare reală în sistemul de educaţie şi să contribui la crearea unui mediu educaţional mai bun.

Este ca un fel de proiect personal de a-mi ajuta ţara cu ceea ce pot şi ştiu. Însă nu exclud ca în viitor să explorez alte domenii sau să ne mutăm în alte ţări. Nu pot avea viaţa pe care mi-o doresc lucrând doar în sistemul educaţional, din păcate.

Momentan sunt mulţumită să trăiesc o viaţa simplă şi modestă, însă dintr-un salariu de profesor este tare greu să îţi poţi finanţa o casă, o vacanţă sau o garderobă nouă. Acesta este un aspect tare trist. Eşti condamnat să locuieşti cu părinţii, să te bazezi pe un soţ sau să trăieşti extrem de simplu.

În primul meu an de învăţământ mi-am stricat ochelarii pe care îi purtam. Nu îmi ajungea salariul ca să îmi fac ochelari noi. I-am reparat cu un ac de siguranţă şi am strâns câteva luni bani. Nu poţi să ai un statut dacă nu poţi avea un trai decent. Aceasta ar fi prima diferenţă pe care aş dori să fac dintre sistemul nostru şi cel german: statutul cadrului didactic şi viaţa pe care ţi-o permiţi aici şi dincolo.

În rest sunt multe lucruri despre care pot povesti. Am putea face un interviu separat pe acest subiect. Nu idealizez sistemul german, dar cred că sunt multe lucruri pe care le putem învăţa din el.

Revista Margot: Ești președintele proiectului Inițiative în Educație. Care au fost nemulțumirile tale față de sistemul de educație care te-au făcut să inițiezi acest proiect și ce schimbări dorești să produci?

Andrada Mazilu: Te rog să mă crezi că am un caiet cu patru pagini pline despre problemele şi nemulţumirile din sistemul de educaţie.

Nu le voi enumera pe toate, însă le amintesc pe următoarele: formarea cadrelor didactice, birocraţia inutilă, lipsa de comunicare şi leadership în sistem, lipsa finanţării necesare desfăşurării procesului educativ, insuficienţi psihologi în şcoli, programe încarcate, conţinuturi irelevante, predare bazată pe predare şi nu pe învăţare, decalaj puternic între mediul rural şi cel urban, demotivarea elevilor, spaţii inadecvate,etc.

Ştiu că nu le vom putea rezolva pe toate şi că schimbarea nu se produce de pe o zi pe alta, dar îmi place să cred că facem paşi în direcţia aceasta cu „Iniţiativă în Educaţie”.

Organizaţia noastră există de 3 ani şi jumătate, iar evenimentele au fost doar locale. Activitatea se bazează exclusiv pe voluntariat şi toate evenimentele noastre sunt cu acces gratuit, pentru că nu ne dorim să restricţionăm nimănui accesul. Am derulat până acum peste 80 de evenimente şi câteva proiecte au depăşit 10 ediţii.

Proiectele noastre vizează dezvoltarea şi formarea continuă a cadrelor didactice. Organizăm cursuri, workshopuri, conferinţe pentru a veni în întâmpinarea nevoilor cadrelor didactice.

Ne aducem contribuţia şi în zona de politici publice, organizăm dezbateri, propunem amendamente legislaţiei în vigoare, încercăm să rezolvăm sistemic problema din învăţământ. La inEDU am creat o comunitate de oameni interesaţi de educaţie, dornici să se implice, legaţi de valori comune şi care produc schimbări la firul ierbii.

Revista Margot: Anul acesta ai fost premiată pentru Excelență în Educație, la Gala Merito. Ce reprezintă pentru tine acest premiu?

Andrada Mazilu: Sunt multe de spus despre Proiectul „Merito”. Ştiam despre proiect încă din primul an de predat, dar nu mi-a venit să cred că am fost propusă şi am primit nominalizarea.

Seara de la gală a fost unul dintre cele mai emoţionante momente din viaţa mea, a fost o bucurie greu de cuprins cu tot sufletul. M-a onorat şi bucurat acestă recunoaştere.

Premiul a venit şi cu asumarea publică a responsabilităţii de a fi un profesor bun, mai bun.

Cât despre excelenţă, cred că este un „„nisip mişcător”. Ar trebui să definim ce înseamna excelenţa şi la ce ne referim. Eu nu am făcut „Excelenţă în Educaţie” la nivelul clasic de înţelegere a ei. Copiii mei sunt prea mici pentru olimpiade şi poate că şi aici ar merita aprofundat dacă excelenţa înseamnă doar olimpiadă şcolare sau note fantastice.

Pentru mine excelenţa în educaţie presupune să te gândeşti şi să acţionezi pentru binele cel mai înalt al fiecărui copil din clasă, fiind preocupat să dezvolţi maxim potenţialul fiecărui copil. Am reuşit asta? Nu, e un ideal, dar am încercat să mă apropi cât mai mult de el.

Revista Margot: Cum arată o zi obișnuită de lucru pentru tine?

Andrada Mazilu: Fiecare zi este diferită, dar câteva elemente comune se găsesc în toate.

Mă trezesc cu gândul la educaţie şi pun la fel capul pe pernă. Educaţia este motorul meu, mă ţine în priză, mă motivează, mă încarcă şi uneori mă mai scurt-circuitează, să zic aşa.

Munca de la școală îmi ocupă cea mai mare perioadă de timp din viața mea. Lucrez zilnic între 8-10 ore pentru școală.

Activitatea unui dascăl nu se termină odată cu sunatul clopoțelului. Pregătirea orelor, a materialului didactic, a fișelor, a activităților, a clasei, comunicarea cu părinţii, toate astea presupun timp, un timp de care nu se prea vorbeşte.

Coordonez activităţile de la #inEDU şi voluntariez în proiectul „Academia Mămicilor din Timişoara”, mă implic în tot ce îmi place şi are impact în comunitate.

Puţinul timp rămas liber este pentru familie. Am noroc că sunt înţelegători şi mă susţin în ceea ce fac. Tatăl meu spune că dacă le-ai dat aripi copiilor, este normal să zboare şi să se întoarcă în cuib doar când sunt obosiţi. Şi îmi place să zbor, la propriu şi la figurat. Iubesc călătoriile şi ador să descopăr ţări şi locuri noi.