A trecut mai mult de un an de când am născut natural, fără epidurală, cu partenerul meu lângă mine, într-o maternitate de stat din București – mai exact la Polizu – și nu am niciun regret.
Dacă ar fi să mai nasc odată, (slabe speranțe, dar despre asta poate în alt articol) aș naște tot acolo, cu același medic, tânăr, din generația mea aș spune, care nu apare pe listele doctorilor faimoși cu care poți naște în București, sperând că poți avea o rezervă privată, dar acesta este doar un detaliu.
Când am aflat că sunt însărcinată a trebuit să luăm o decizie cu privire la doctorul și spitalul în care urma să nasc, pe agenda publică era încă de foarte mare actualitate povestea infecțiilor din spitale adusă la lumină de cazul Colectiv. Așa că mai mult pentru mine, și mai puțin pentru partenerul meu, nașterea într-un spital privat era prima dintre varinte. Cu toate acestea am decis că daca sarcina evoluează normal, nu ne vom agita prea mult cu alegerea doctorului sau a spitalului. Am făcut primele analize la un cabinet care deconta costurile anlizelor, la un doctor oarecare, ni s-a confirmat o sarcină normală în evoluție și ne vedeam linștiți de drumul pe care o apucasem.
O sângerare destul de abundentă ne-a adus într-o seară la urgențe la Sanador Victoriei. A fost primul loc în care m-am gândit să merg pentru că acolo născuse cumnata mea și era destul de aproape de locul în care locuiam eu și partenerul.
Aveam un hematom care trebuia urmarit. Acest episod ne-a făcut să ne gândim că poate ar fi rezonsabil să căutăm un doctor bun. Am început să facem asta întrebând diverse cunoștințe și prieteni care aveau copii mici și care mai cunoșteau una alta din acest domeniu.
Am ales un medic renumit, la care mai fusesem la controale de rutină la spitalul Sanador. Hematomul nu a pus probleme, eu m-a luptat cu stoicism cu o disgravidie severă și așteptam cu nerăbdare perfuzia care să mă lase să respir fără frică (de grețuri) măcar câteva ore, dar lucrurile evoluau în parametri normali. Spitalul era curat, îmi așteptam rândul 20-30 de minute chiar dacă aveam programare, dar cafeaua de la restaurant era bună (am băut cafea în sarcină, da!), mă simțeam ferită de infecții, iar medicul părea un profesionist.
Toate acestea până la morfologia de trimestrul II când alături de minunata veste că e fetiță, mi s-a spus să îmi anunț medicul că am colul scurt și trebuie să fiu monitorizată.
Habar nu aveam ce înseamnă asta și nu m-am agitat. A doua zi m-am văzut cu medicul care mi-a evaluat colul prin palpare și mi-a garantat că pare că nu sunt probleme, dar în caz că se întâmplă ceva, facem un „cerclaj”. Acesta a fost cuvântul pe care l-am auzit în timp ce ieșeam pe ușa cabinetului.
Am ieșit, am căutat pe sfântul Google ce este acela un cerclaj, m-am agitat, am respirat și m-am dus acasa. În două zile urma să am un examen cu studenții mei și mi-am zis că ar fi bine să îi dau un SMS medicul să îl întreb ce ar trebui făcut, având în vedere suspiciunea de col scurt. Mi-a răspuns simplu să stau mai liniștită. Agitată și nesigură, am revenit cu un SMS în care întrebam dacă, de exemplu pot merge la examen. Atunci a venit un răspuns care m-a bulversat: „Nu te ridici din pat decât la masă și la baie”.
Și așa am și făcut – patru zile în care pe fondul stresului, grețurile s-au acentuat și mai mult, iar eu am mai pierdut alte patru kilograme. Între timp am început căutările pentru o a doua opinie. Documentându-ne am ales maternitatea Polizu, părea că acolo sunt cele mai bune dotări pentru un posibil copil născut prematur. Am făcut o programare și la alt spital privat pentru o evaluare a colului care nu era deloc scurt, doar că trebuia măsurat transvaginal și nu abdominal pentru acuratețe. Deci, panică degeaba.
Acela a fost momentul în care am decis că voi naște într-un spital de stat, deoarece poveștile copiilor prematuri mutați cu ambulanța din spitale private în spitale de stat nu sunt deloc povești și pentru că pentru noi cel mai important era să avem un copil sănătos.
Astfel au început consultațiile la maternitatea Polizu. Cu programare, cu așteptat la ușă (dar niciodată mai mult ca la Sanador), cu aglomerația de pe holuri și oameni diverși – acele lucruri care îi fac pe mulți să aleagă spitalele private.
Eu una m-am simțit împacată. Doctorul meu, recomandat de o verișoară, consulta cu aceeași deschidere, grijă și profesonalism gravide de toate vârstele și statusurile sociale – am remarcat asta (defect profesional) și m-am bucurat enorm. Îmi așteptam rândul cât era nevoie, lăsam urgențele înaintea mea, așteptam doctora să vină de la raport. Morfologiile de trimestru doi și trei le-am facut tot la Polizu, la fel ca și restul analizelor. Am mers la controale lunare și apoi săptămânale când am ajuns la termen.
Nu am fost întrebată cum vreau să nasc, dar știind practica cezerienelor am ținut eu să îi spun doctoriței că vreau să nasc natural. Mi-a răspuns firesc că cezarienele se fac doar dacă e nevoie. Neîncrezătoare i-am tot amintit din când în când asta. M-a încurajat, mi-a spus că mă simte pregătită și că o să fie bine.
Am ajuns la 40 de săptămâni cu colul închis, la 41 de săptămâni la fel.
Am fost permanent informată cu privire la evoluția sarcinii și nu s-a pus presiune să mi se inducă travaliul.
În ziua în care am născut, medicul m-a anunțat că placenta este deja îmbătrânită și că în maxim două zile trebuie să înceapă procedurile de inducere, dacă bebe nu se hotărăște să vină de bună voie. Am fost sfătuită să fac cât pot de multă mișcare.
Vineri, 6 octombrie 2017. Tatăl meu împlinea 60 de ani. La ora 8:00 eram la control în maternitate. M-am dus singură și am condus până acolo – mă lovise așa un mare curaj. La ora 9:30 eram în parcul Carol, făceam mișcare. Eram hotărâtă să merg toată ziua. La ora 10:45 au început primele contracții. La 11:10 eram în taxi cu partenerul meu, cu zâmbetul pe buze, șoferul de taxi fiind panicat că o să îi nasc în mașină.
La Polizu mă aștepta medicul. Am înmânat brațul de hârtii și cartea de identitate, am intrat într-o cameră unde mi s-a facut clismă (nu a fost deloc ceva foarte neplăcut cum auzisem). Am primit faimoasa cămașă cu flori mărunte, deschisă la piept și am iesit pe holul plin de oameni, hotărâtă să fac o mare ispravă. Bogdan, partenerul meu, m-a dus de mână până la lift. Acolo am stat 5 secunde să treacă contracția și să pot păși înăuntru. Am urcat. Bogdan a rămas jos. Nu mi-am dat seama că nu era cu noi. Insistasem că vrem ca tatăl să participe la naștere. Nu ni s-a dat un răspuns ferm, ni s-a spuns însă că vor face tot posibilul.
Am ajuns în sala de nașteri unde am fost pusă pe un pat și mi s-a montat un monitor de burtă. Așa am stat tot travaliul – adică aproximativ patru ore.
Nu m-am putut mișca, nu m-am putut da jos de pe pat. Știu că e o practică criticată, pot înțelege de ce, dar eu nu am simțit nevoia să mă mișc absolut deloc, dimpotrivă. La un moment dat a apărut și Bogdan. Încerca să facă glume și am simțit o nevoie acută să îl arunc pe fereastră. Bine că nu a stat mult și o asistentă l-a poftit afară.
Nu m-am gândit nicio clipă că de fapt vorbisem altceva cu medicul, durerile erau prea mari. Aveam pe undeva o epidurală, cumpărată preventiv. Am cerut să mi se facă, dar era prea târziu. Dilatația era deja mare și doctorița mi-a explicat că nu mai e mult până nasc și are nevoie de mine să fiu cooperantă, să pot împinge. În 20 de minute aveam să nasc. Am fost mutată pe masa de nașteri foarte aproape de momentul expulziei, am împins de două ori și copila a venit pe lume. Fără epiziotomie. Înclin să cred că a contat că am născut cu o femeie medic, și nu cu un bărbat.
Când m-au mutat pe masa de nașteri l-am auzit și pe Bogdan, era cu noi. Când am născut îl auzeam pe fundal stins: „Uite-o pe bebe, iubire! Uite-o pe bebe!” Nu am sesizat pentru că îmi doream doar să nu mă mai doară.
Copilul a fost pus sub o lampă, nu l-am auzit plângând, cred că acesta a fost și motivul pentru care a primit nota 9. Mi-au adus-o câteva secunde și mi-au lipit-o de obraz. Căldura aceea nu o voi uita niciodată. Au luat-o apoi și pe mine m-au mutat într-un salon alăturat.
Nu am beneficiat de ora magică, iar eu am recunoscut mai târziu că tot ceea ce îmi doream era să mă odihnesc. Îmi aduc aminte că Bogdan alerga în stânga și în dreapta să ceară să ni se aducă copilul. Așa fusesem învățati la cursul de puericultură la care ni se povestise despre practica laptelui praf în maternități și despre ora magică. A fost bine să știm aceste lucuri, cum pentru mine a fost bine că am tinut-o în brațe mai târziu, la aproximativ două ore de la naștere.
După aceea nu ne-am mai despărțit.
Am avut norocul să fie disponibilă o rezervă privată liberă. Cerusem una, dar având în vedere că am avut naștere spontană existau șanse ca toate să fie ocupate. Am fost duse în rezervă unde am „locuit” toți trei în primele 4 zile din viața bebelușei.
Condiții decente, două paturi, pătuțul copilului, chiuvetă în cameră, masă, două scaune, frigider, telefon și baie cu duș. Cald, curat. Nu lux. Condiții de hotel de 2, poate chiar 3 stele. Mâncarea – foarte proastă ar spune unii – eu, care nu am fost niciodată mofturoasă, am mâncat-o cu plăcere, ca în taberele din copilărie.
În aceste zile am avut acces și sprijin nelimitat din partea personalului din spital: de la neonatolog, la asistente și medicul de gardă. La orice telefon dat apărea cineva în 10 maxim 20 de minute cineva care ne ajuta. Am fost implicați amândoi în tot ceea ce a însemnat îngrijirea copilei și asta ne-a ajutat enorm acasă. Baie i se făcea în camera noastră, la chiuvetă și am reușit să învățăm din mers.
Am ajuns și la lactarium – pentru mine alăptatul a fost un process inițiat greoi și cu probleme. Am fost susținută să alăptez, m-am muls și copilul a fost hrănit de asistente cu seringa cu lapte matern din primele ore de viață. A mâncat colostrum (am văzut cu ochii mei licoarea aurie).
Am rămas în maternitate patru zile pentru că am suferit de furia laptelul și doctorul de gardă a decis că e mai bine să mă supragheze în spital și să mă susțină cu inițierea alăptării. În noaptea dinaintea externării am fugit din spital pentru 2 ore – am luat un taxi, am ajuns acasă, mi-am făcut un duș, mi-am luat haine frumoase, fond de ten, parfum și un ruj și m-am întors la volan. Visam să îmi duc singură copilul acasă și așa am și făcut. Era 3 noaptea și am găsit un loc de parcare exact în fața materintății. Am montat scoica, m-am asigurat că totul este în regulă și m-am întors în salon. Ai mei – Bogdan si bebe – dormeau liniștiti unul lângă altul.
Știu că povestea e lungă, dar e a mea și așa am simțit-o.
Totuși, de ce aș mai naște tot la Polizu?
– Pentru că pare că este politica maternității să promoveze nașterile naturale;
– Pentru că nu mi se pare deloc o problemă să aștept 10 – 30 de minute la consultație;
– Pentru că mă interesează în primul rând calitatea actului medical, și poate în al cincilea rând calitatea condițiilor de cazare;
– Pentru că maternitatea Polizu este mai bine dotată ca poate cele mai multe maternități private din România;
– Pentru că plătesc asigurarea de sănatate și este dreptul meu să beneficiez de servicii în schimb;
– Pentru că, ușor dar sigur, se schimbă politicile și în maternitățile de stat și uite că Bogdan a fost alături de noi când am născut;
– Pentru că în maternitatea Polizu am simțit în mod real că este susținută alăptarea;
– Pentru că nu am simțit nici o secundă condiționarea actului medical de diverse beneficii;
– Pentru că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul, sau altfel spus cred că în sistemul de stat sunt mulți doctori foarte buni care își fac meseria cum trebuie și se ocupă mai puțin să se promoveze așa cum procedează mulți medici care lucrează în spitalele private și ale căror onorarii depind de profitul pe care îl generează pentru compania privată, deci trebuie să investească în imaginea lor.