Adevăruri incomode. Când copilul te doare

Dacă vrei să te trezeşti, să te asumi, un copil te obligă. La modul cel mai blând posibil. O obligație pe care poți să o savurezi sau să o laşi să te ronțăie. Te obligă să faci ordine, să faci linişte, să împaci şi să ierți.

Te uiți la bucățica de om cu ochii ca felinarele, gata să lumineze orice necunoscută. Curiozitatea lui sare, țopăie, râcâie, tropăie şi apasă toate clapele pianului tău dezacordat.

Da, dacă te doare zvăpăiala piciului tău, pianul e dezacordat. Îți vine să țipi şi tu, să apeşi şi tu, să răneşti şi tu. Să-i faci şi tu asta lui. Să îi plăteşti cu aceeaşi monedă. Să-i fie ruşine, nu-i aşa? Să-i fie ruşine că apasă obsesiv aceleaşi clape bătrâne. Îți ieşi din minți şi te doare.

Copilul te doare. Plânsul lui te doare, e sursă de nervi, energia lui te doare, e sursă de frustrare, nevoie lui de atenție te doare, e sursă și mai mare de a vrea să pui stop și bariere și să-l lași în voia lui, care nu e și voia ta în acele momente.

Un copil traumatizat, neiubit, rănit, cu plăgi nevindecate („copilul invizibil”, cel din tine) intră în conflict cu propriul tău copil.

Copilul interior poartă un bagaj greoi de tipare, norme şi restricții.

Ca o tumoră malignă care se răspândeşte în toată ființa lui de copil bătrân devenit părinte tânăr.

Când propriul tău copil devine, chiar şi pentru foarte scurt timp, una din sursele tale de agitație, nervi şi frustrare, acolo e cauza. În bagajul tău.

Dacă alegi să ungi clapele, să ştergi praful, să îl iei de mână în călătoria asta fără a-l constrânge să te conțină cu tot cu bubele şi rănile tale, ei bine, asta poate însemna că te-ai trezit şi tu. Şi e şansa ta, oricât de egoist şi oportunist sună. E şansa ta să devii părinte conştient.

Să-ți laşi copilul să trăiască în afara rănilor tale. Să crească, să descrească, să rupă, să spargă oglinda pe care i-o pui tu în față.

Tu, copilul ăla subminat, dominat, umilit, neputincios şi pus la colț. Îmbrăcat în haina grea şi împuțită a tiparelor şi a programelor moştenite.

Dacă tu nu faci curat în interiorul tău, perpetuezi o molimă şi-o răspândeşti, lăsându-ți copilul să târâie un bagaj care nu e al lui. Un bagaj la care, deseori, tu te uiți cu ciocanul de judecător în mână, fără să realizezi că asişti la propria judecată.

Un bagaj pe care copilul tău nu-l cunoaşte dar care i se lipeşte de mână şi-l consumă deşi el, poate, refuză tacit prin răzvrătire.

Trezeşte-te! Copilul tău nu eşti tu. Tu doar ții între degete un condei fin, o pană, de fapt, cu care poți să caligrafiezi cuvinte vii pe care el să le conțină: a fi!

Lasă-l să fie! Eliberează-l de povara bagajului tău greu!