Despre acomodarea la grădiniță și învățarea la grupa mică – partea I

Articolul este scris de Simona Murgoci, profesor în învățământul preșcolar la Școala Primară Spectrum București, din cartierul Colentina. Ea este absolventă a Facultății de Psihologie și Științelor Educatiei din cadrul Universității București, având și un master în management educațional.

Simona are o experiență de 30 ani de învățământul preșcolar de stat, iar din 2002 lucrează în sistemul privat autorizat și acreditat.

Deseori mi se adresează întrebările: “De ce plânge și protestează, cu accese de furie, un copil de 3-4 ani, la începutul grădiniței?” și “Cât de benefică este educația celor mici în grup, dacă plâng?”, urmate (aproape) imediat de expresia “Acasă nu face așa…”.

În calitate de educatoare, le răspund că așa decurge acomodarea copiilor mici la mediul grădiniței și că este o perioadă dificilă pentru copii, dar și pentru părinți și educatoare deopotrivă.

Acomodarea presupune familiarizarea în timp a celor mici cu noul mediu, cu rutinele, dar și observarea și acceptarea celor din jur, colegi și personalul grădiniței.

Ca și educatoare, în această perioadă de început, identific nevoile copiilor mici și comunic cu ei. Apoi urmează comunicarea cu părinții, pentru a-i familiariza cu programul, jocurile și activitățile cotidiene, rutinele, nevoile individuale ale copiilor și, mai ales, pentru a-i informa corect despre viața de zi cu zi a celor mici în grădiniță.

În dezvoltarea copiilor mici, cel mai important este timpul petrecut de aceștia alături de alți copii, în natură, în curtea grădiniței, a școlii, în parcul de la colțul blocului, la țară, sau la locul de joacă, indiferent de anotimp.

Orice spațiu este o oportunitate de “joacă de-adevăratelea”, este o nouă provocare, o experiență reală pentru ei. Astfel le cresc șansele de adaptare la mediul social al grădiniței.

Dacă sunt lăsați să facă asta singuri, alături de ceilalți copii de vârsta lor, copiii de grupă mică vor fi dornici să repete experiențele cu plăcere, fără a fi ținuți în brațe de părinte sau de un alt adult. În loc să privească de lumea sus în jos, copilul o va percepe “alături de ceilalți”. Prin ținutul de mână sau în brațe când este lângă alți copii în curtea sau holul grădiniței, părintele îi frânge din start dorința de a fi cu ceilalți și declanșază fără să vrea frici, proteste, stare de anxietate.

Este bine ca după 3 ani să nu-l mai țineți de mână când merge la toaletă și nici să nu-l mai hrăniți ca pe un bebeluș, folosind scuza că este”mic”.

Lăsați liberă dorință de a experimenta, de a veni singur spre lumea celorlalți copii, fără a fi excesiv de protejat, securizat. Doar așa va descoperi că nu e singurul copil de 3 ani pe lumea asta. Și, mai mult, că sunt enorm mulți copii ca și El.

Copilul va căuta zona de confort din brațele adultului străin, a educatoarei în speță. Va căuta cu propriile simțuri acele trăiri intime din brațele mamei, tatălui, bunicii, bonei și devine mult mai agitat negăsind acele emoții și stări de bine ca să se poată liniști. Mulți copii de 3 ani caută agitați confortul biberonului pentru a se calma, pentru că așa se procedează acasă. Uneori devin geloși și nu-i vor accepta pe ceilalți copii, dorindu-și doar relaționare de tip adult-copil, ținut în brațe și hiperprotejat.

Experiența relaționării cu alți copii în grup, prin jocuri libere și activități în natură sau în sala de grupă este o “joaca de-adevăratelea”.

Are un rol fundamental în reglarea emoțiilor, în capacitatea de a planifica și rezolva problemele care-i preocupă, prin acțiuni repetate. Totul vine din dorința lor reală de a experimenta cu ajutorul simțurilor. Aceasta este adevărata interacțiune dintre copii.

Jocul liber este modalitatea lor de a se adapta la nou. Așa se pregătesc ei “copilărește” pentru viață, dragoste și chiar școală.

Pentru a produce acest tip de învățare experiențială de grup, lăsați copiii mici să-și dedice suficient timp pentru a experimenta rutinele, utilizând doar îndrumări și aprobări verbal. Jocul trebuie să fie liber cu adevărat, fără jucării, TV și Internet, programe costisitoare, fără adult/antrenor/ mentor, fără reguli externe, fără ” dă-i și lui că e mai mic” sau ” lasă-l și pe el”. Părintele este primul adult care ar trebui să lase timp propriului copil să experimenteze relaționarea de grup și să-l lase să se adapteze. Totul fără promisiuni înșelătoare de genul: ” acum vin”, ” acum îți dau” sau ajutor nesolicitat: “îți bag eu hainele în pantaloni”, “adu-mi pantofii, să te încalț”, ” lasă-l că-i mai mic, iar tu ești mai mare și înțelegi” etc.

Fie că este vorba de jocuri de negociere sau de observare a altor copii, jocuri senzoriale, jocuri solitare sau paralele, lăsați copiii mici să decid și să-și construiască strategia de joc împreună cu cei din jur sau singuri.

Enorm de mult le place treaba asta, de aici și plăcerea de a se juca, de a avea satisfacția, motivația de a continua jocul și de a-l complica. Ei înșiși trebuie să negocieze și o fac foarte bine, atunci când își doresc asta:  “vrei să te joci cu mine?”, “ce să fac cu piesele, jucăriile astea?”, ” vrei să fii tu copilul bolnav și eu doctorul?”.

Va urma partea a II-a a acestui articol.

Simona Murgoci