Lui. FostuLui

Când l-ai întâlnit probabil că ai îmbrăcat într-un soi de iubire oarbă toate posibilitățile voastre pe care, împreună, le-ați fi putut pune în desaga lui ,,cum ar fi’’. A fost sau nu cu fluturi în stomac, cert este că în creierul tău cineva a campat, iar în fața cortului a făcut un foc mic și mocnit care avea să crească pentru a-ți încinge toate colțurile inimii, lăsându-ți creierul la afumat.

Sau poate nu, a fost astfel. Poate doar v-ați luat de mână și v-ați spus că mergeți împreună în povestea asta ,,de bună voie și nesiliți de nimeni’’. Nesiliți și netreziți.

Săptămâna ce tocmai a trecut am participat la o întâlnire cu părinți care au trecut printr-o separare. S-a pus în discuție semantica sintagmei ,,familie monoparentală’’ și am fost de acord în mintea și sufletul meu că, undeva, când se folosește această sintagmă pentru oamenii cu copii care s-au despărțit de părintele copiilor, condeiul scârțâie grav ca o cretă pe-o tablă neștearsă demult.

Am simțit în sală mult din energia furiei și m-am recunoscut pe mine în diverse etape după despărțirea de „el”.

Am ajuns acasă și mi-am pus capul pe perna asta a amintirii și-a resimțirii tuturor emoțiilor prin care am trecut de când am fost și de când nu mai suntem împreună. Mi-am zis că exercițiul acesta merită făcut pentru că vine să curețe tot ce nu-ți mai e de folos pentru creșterea ta și pentru ca relația cu tatăl copiilor tăi să fie una cât se poate de limpede.

Iubire, proiecție, bagaj emoțional din trecut, destabilizare, monotonie, depărtare, tăcere tăioasă, minciuni, înșelăciuni și ascunzișuri. Am stat cu capul pe toate acestea ca pe o pernă din spini. Ca să văd unde mă înțeapă mai tare și de ce.

Sigur, cele mai multe cupluri trec prin aceste faze, cu decizia unanimă că rămân împreună din varii motive. Ei, divorțații, sunt cei care decid să nu rămână împreună. Din cel mai firesc motiv pe care îmi vine să-l îmbrac în haina asta: „nu se mai pot împreună”. Eu nu-l mai puteam pe el și nici el pe mine.

După separare, pentru mulți dintre noi, deși sunt copiii, care-s senin și adevăr, preocuparea principală este să stăm cu telecomanda și să mânuim furia, resentimentele, nedreptatea. Nu e timp să pricepem de ce facem asta. Nu atunci. După ce facem toate astea ca niște profesionișți în ale uneltirilor (și habar nu avem că și în ale autosabotajului) aruncăm în aer bomba. Și de aici războiul tacit.

M-am întrebat acum oare de ce astfel, de cele mai multe ori? Și cred că e o formă de a spune ,,îmi pare atât de rău și suferință mea e atât de mare încât acum nu mai știu să-ți dau altceva decât suferință’’. Că e un limbaj strâmb al războinicului care nu mai știe să facă din iubire decât artilerie grea.

Iar tu stai și-ți spui: ,,Dacă m-ar fi iubit… Cum poate să-mi facă una ca asta? Nu se gândește la copiii?… Vai ce poate să-mi facă?! De unde atâta furie și dorință de a face rău?’’ Eu cunosc versurile melodiei. Mă mai întorc și-o fredonez șoptit și mult mai rar în ultima vreme. Pentru că mă întorc mai des acum la momentul în care viața ne-a adus împreună, ne-a pus la un loc și ne-am fost unul altuia cuib din care au ieșit păsările astea două, oamenii noștri mici dar mari: copiii noștri. Pentru că îmi dau seama ce suferință poate fi în oamenii care „nu se mai pot unul pe celălalt” (doar nici eu nu l-am mai putut pe el) și cum asta devine o nebunie totală în care nu-ți mai dai seama cât poate să-l doară pe celălalt acțiunile tale. Și dacă-ți dai seama nu mai poți să simți altceva decât asta.

Nu știu dacă acesta este un punct de cotitură, dacă e bine și corect cum simt. Sigur, e incontestabil că m-a uimit și durut mult din ceea ce s-a întâmplat imediat după separare. Dar dacă îmbrac în lumină și iubire și pun totul sub o altă lupă, toate acestea vor arde un foc purificator pentru mine. Pentru că eu am nevoie să știu că nu-l mai urăsc, că-mi trebuie tot ce le trebuie copiilor mei ca să fie echilibrați. Iar tatăl lor le trebuie. Așa cum știe el să fie cel mai bine. Și el știe cel mai bine să fie tatăl lor.

Când am scris asta m-a cuprins toată iubirea care se poate naște din tot răul pe care ni l-am făcut reciproc. Și-am ajuns la vama asta, la punctul acesta de trecere în care, deși comunicarea este defectuoasă, eu știu clar că în forul meu interior am ridicat steagul alb, am predat actele și plec înainte curată și cu multă pace și iubire. Ceea ce vă doresc și vouă. Să faceți pace cu ei, cu tații copiilor voștri. Poate nu e loc de spațiu de comunicare. Dar chemați-i la masa sufletului vostru și acolo spuneți-vă vouă că în lupta asta nu mai folosiți arme. Ci înțelegere, sens și firesc.