Măcrina Vendlinger, mămica unei fetițe de șase ani, își împărtășește experiența în privința co-sleeping-ului.

Cu câteva luni înainte de a naște am început să mă documentez mai serios, ca să aflu ce se va întâmpla cu adevărat după fericitul eveniment. Unul din subiecte a fost co-sleeping-ul, în speranța de a-mi face o părere clară și avizată înainte de apariția fetiței noastre. Din păcate, informațiile găsite pe net sau aflate de la prieteni nu au făcut decât să mă derute mai rău. Așa că am amânat orice decizie pentru momentul primei nopți petrecute acasă în formulă completă de trei. Ambele tabere (pro sau contra co-sleeping) dădeau ca sigură și infailibilă propria formula, lăsând prea puțin loc unor eventuale devieri.

Rândurile de mai jos se vreau a fi doar o descriere a experienței personale, nicidecum o argumentație pentru un curent sau altul.

Așadar, dormim sau nu împreună cu copilul? Co-sleeping sau nu?

După ce ne-am întors de la maternitate și am trecut de momentul de maximă uluială: „minunat, am adus copilul acasă, dar ce facem acum cu el?”, s-a făcut noapte și am decis să dormim toți trei.

Spaima mea cea mai mare era să nu înceapă să plângă și să nu o aud.

Cu toate că în primele nopți mă trezeam chiar și atunci când plângea bebelușul vecinilor de vis-a-vis, de propriul copil nu mai spun.

Am dormit împreună în fiecare noapte a următoarelor două săptămâni.

Dormit este mult spus, pentru că nu ne reușea nici unuia dintre noi, cu excepția copilului. Eram într-o stare de veghe continuă de care nu puteam să scap nicicum, ca să nu mai vorbim de spaima continuă de a nu o strivi sau lovi-o în vreun fel.

Așă că, într-o seară am decis ca cea mică să doarmă în camera ei, în propriul pătuț.

A fost o decizie dictată de propriul instinct, dar, recunosc, și de oboseală.

Aveam și avem un copil care a dormit mereu bine noaptea și cu toate astea noi doi eram veșnic obosiți. Copila s-a adaptat fără probleme noului aranjament și noi la fel. Nu au fost drame de nici o parte, iar pentru alăptat mergeam în camera ei, după care ne continuam cu toții somnul.

Șase ani mai târziu, dormim în continuare la fel.

Are momente când își dorește să stea cu noi în pat și atunci o lăsăm cu drag. Nici unul din noi nu doarme în acea noapte, pentru că se pare că starea de veghe se transmite și partenerului de viață, iar palmele și picioarele primite cu dărnicie de la copil sunt la ordinea zilei. Noaptea, cea mică este într-o veșnică mișcare sau cum mai glumesc pe tema asta, într-un „maraton al somnului”.

Concluzia mea din toată această experiență

Co-sleeping-ul este minunat, dar nu este pentru toată lumea. Și este firesc să fie așa, pentru că fiecare familie este unică în felul său. Și este normal ca părinții sa-și urmeze instinctul și în această privință.

Nu este musai să dormi împreună doar că pentru așa procedează prietenii tăi sau majoritatea mamelor din grupul de pe net din care faci parte. Este o decizie personală și este bine să ramână așa.

Eu am ales varianta de a dormi separat pentru că doar așa reușeam să mă odihnesc noaptea. Dinamica dintre noi nu s-a schimbat doar pentru că am folosit paturi separate. Din contră, aș zice că s-a îmbunătățit, pentru că, în timpul zilei, cea mică avea parte de doi părinți mai odihniți.

În cazul nostru, somnul copilului în propriul pătuț și-n propria cameră a fost formula ce a funcționat.

La voi cum stau lucrurile?

sursa foto: Pinterest